CU SUSUL ÎN JOS, CU JOSUL ÎN SUS

Să revenim în arena cu lei, care nu poate fi alta decât scena politică a ţării. Aici se dau cele mai crunte bătălii pentru a se câştiga totul sau nimic. De regulă, până azi, s-a câştigat doar” nimicul” sau” praful de pe tobă”. Pierderile sunt majore, imposibil de comensurat, chiar şi numai pentru că ele cresc de la o secundă la alta aproape exponenţial. Un subiect de strictă audienţă sau un eveniment ce excede mizeria mlăştinoasă a acestui spaţiu de luptă, te mai salvează, te mai face să abandonezi măcelul, pentru ca” a doua zi după” să revii, să iei totul de la capăt. O astfel de atitudine nu face bine nimănui, dar ea este impusă de” nervul zilei”, de acest reflex condiţionat, pe care fiecare din noi îl avem, sub formă de blestem, implantat pe creier, asemenea unui cip.

Rămâne deschisă discuţia privind numirea şefilor Parchetului de pe lângă ÎCCJ a României şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Meciul a fost trimis în prelungiri de o mutare la fel de spectaculoasă ca şi lansarea în spaţiul dezbaterilor a numirii în fruntea DNA a Laurei Codruţa Koveşi, nominalizare adusă în discuţie de acelaşi Victor Ponta. De data aceasta primul ministru s-a dovedit a fi” băiat ascultător” doar „nefastele cinci minute”, la sfaturile înţelepţilor din CSM, care l-au rugat să nu se amestece în evitarea procedurilor transparente pe care le au magistraţii în demersurile lor de a promova în astfel de posturi importante de conducere, unde doar competiţia deschisă poate pune în evidenţă profesionalismul acestora şi nu o” înţelegere ca la talcioc” stabilită între cel care propune şi cel care numeşte, între ministrul Justiţiei şi Preşedintele României. Mesajul CSM, pe lângă pertinenţă, s-a dovedit a fi şi un impuls care l-ar fi ajutat pe Victor Ponta să iasă din corzile în care singur s-a băgat, de această dată sub formă de” paratrăsnet”, în încercarea sa iniţial lăudabilă, de altfel, de a prelua toate trăsnetele şi fulgerele pe de scena politică. CSM a descoperit normalitatea ca fiind calea cea mai sigură şi mai lipsită de riscuri, chiar dacă este o cale mai lungă, imposibil de a ajunge la capăt pe” drumul scurt” sau pe” firul scurt”.

Felul în care a reacţionat în final premierul, de a reveni la nominalizarea Laurei Codruţa Koveşi pentru şefia DNA, a generat o poziţie ciudată şi acuzatoare pentru cel care a ratat ieşirea din situaţia delicată în care singur intrase, ajungând pe tălpile sale în acelaşi loc de unde plecase, atunci când a declarat că el nu este adeptul „ingerinţelor politice în zona Justiţiei”.

Acelaşi comentariu poate fi făcut şi asupra atitudinii lui Daniel Morar, sinistrul fost şef al DNA, în cea mai tristă perioadă post-decembristă pe care a parcurs-o România cu tot cu români, în ultimii zece ani, când acesta a încercat să-şi atace şeful direct, pe aceeaşi Laura Codruţa Koveşi. Daniel Morar spune cu mintea lui şi vorbele lui înveninate: „Una din cerinţele Comisiei Europene a fost ca cel care urmează să fie procuror şef al DNA să aibă expertiză şi performanţă în anticorupţie. Să aibă un CV în anticorupţie. Doamna Kovesi nu are aşa ceva. A fost procuror general al României, nu a avut atribuţii în activitatea investigativă.”

Iată cum un individ pregătit astăzi să fie unul dintre cei nouă judecători ai CCR „nu are nici tată, nici mamă”, nu are nici măcar un gram de demnitate şi de respect, în primul rând faţă de valorile morale ale acestei naţii. Are doar acelaşi numitor comun cu Traian Băsescu şi Monica Macovei, ura nedisimulată faţă de cei care le stau în cale.

Între timp, Victor Ponta a produs o reacţie violentă în rândul PNL, partid care „i-a pus ministerul Justiţiei în braţe”, urându-i succes în duplicitatea pe care primul ministru a dovedit că o are, în formula binomului, cu Traian Băsescu, fie chiar şi pentru interesul naţional, cu atât mai mult cu cât, ni se toarnă în continuare în urechi, prin „pâlnia lui Stamate”, ameninţarea cu supărările pe noi ale comisarilor europeni.

Nimic nu mai contează atâta timp cât trăim cu tălpile lipite pe cer şi capul purtat pe fruntea firului de iarbă, care începe să renască. Mai bine el decât nimeni din partea vie a acestui dezastru. Începem să ne obişnuim să ieşim din case sau uneori chiar din noi, cu susul în jos, cu jocul în sus.