24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Primăvara anul acesta a fost câteva ore, atât cât să fie suficient copacilor să dea direct în floare. Între o ultimă cădere masivă de zăpadă şi o inundaţie de cod portocaliu, pe trupul curgător al Dunării, a venit şi la noi primăvara, într-o vizită grăbită, pentru ca, în acest sfârşit
de aprilie, să dea vara peste noi, dornică de dezbrăcări la soare şi de îmbrăţişări pe margini de noapte dezmierdate de Lună.
De la temperaturile haine ale iernii suntem pregătiţi de neşansa noastră de a avea şi o altă alternativă să facem faţă căldurilor caniculare. Şi de această dată vom avea morţii necesari pentru a simţi că viaţa nu este o bagatelă, că cel care reuşeşte să se menţină cât mai mult în viaţă este prin prezenţa sa o mare performanţă. Dacă s-ar fi păstrat şi astăzi practica sovieticilor de a primi câte o decoraţie, insignă pentru orice măreaţă realizare, cu siguranţă că deja foarte mulţi români, de fapt este vorba despre majoritatea lor, ar fi primit decoraţia de erou al supravieţuirii în acest lagăr din ce în ce mai dur al capitalismului, nu neapărat „de cumătrie”. O astfel de remarcă poate fi punctată cu constatarea, de altfel credibilă, că „din cauza lui Traian Băsescu” avem verile cele mai toride şi iernile cele mai geroase. Ştie ea şi Natura cum să se revolte, cum să-şi arunce cascheta în curtea Cotrocenilor. Dar, revenind la momentul de faţă, nu putem să fugim, să ne ascunde sau să trăim cu ochii închişi pentru a nu observa spectacolul senzaţional al Naturii.
Luna aprilie, prin sfârşitul ei şi pregătirea predării gestiunii frumosului lunii mai, ne oferă momentul în care suntem „interzişi” în faţa exclamaţiilor pe care le face floarea pomilor fructiferi, prin deschiderea „corolei de minuni a lumii”.
Avem sau nu avem nevoie de frumos? Cu siguranţă că frumosul sensibilizează şi ochii injectaţi de răutate ai brutei, aşa cum sensibilizează şi ochii inocenţi ai copilului. În faţa sa se ia o pauză de viaţă, tocmai prin această uimire provocată de ieşirea din tipar, prin explozia coloristică, prin colorarea vieţii în cele mai frumoase nuanţe cromatice ale imaginaţiei. De foarte multe ori se spune că Natura are această forţă, greu de egalat, de a întrece imaginaţia noastră, de a ne prinde „interzişi” la acest gen de răscruce în care drumurile, chiar dacă se despart, rămân împreună.
În astfel de momente nu mai contează nici un calcul contabil, nu mai are efect nici un discurs politic, nu mai impresionează nici un gest umanitar sau unul care să ne apropie mai mult de Dumnezeu. De această dată Dumnezeu a făcut ca firescul lucrului să coboare în faţa noastră, fără chip, doar cu această explozie a frumosului pur, în care nu mai este desenat nici un contur, în care profunzimea sau substanţa nu mai au de ce să fie luate în seamă. Pur şi simplu trăim o clipă de nemurire cu ochii deschişi. Suntem plini de întregul univers pe care îl ştim şi mai ales din cel pe care nici măcar nu-l bănuim a fi. Avem şansa că ne cunoaştem atât cât să ne permită să ne ţinem minte, chiar şi numai în astfel de momente ireale, în care dialogul nostru cu reînvierea este unul mai mult decât pământean, este unul legat de dumnezeirea vieţii, de ridicarea ei la dimensiunea esteticii pure.
Nu va trebui să facem apologia esteticii urâtului în astfel de condiţii, în care el nu numai că nu există, dar nici nu poate fi imaginat. Ar fi absurd şi poate mai mult să credem că florile de cireş sau cele de măr, prin inefabilul lor, au semne sau accente respingătoare. Este incredibil cum clipa efemeră are în sine atâta eternitate. Poate să povestească atât de mult despre ceea ce se întâmplă de fapt între două pale de vânt. Nu cred că istoria omenirii privită în amănunt ar avea nevoie de un spaţiu mai mare decât acela sugerat de căderea petalelor acestui gen de floare, care, prin sacrificiul ei, anunţă şi mai ales lasă loc fructului.
A fost şi pentru noi primăvară. Deja avem temperaturile verii într-o companie încă plăcută. Într-o companie în care se poate respira liber, se poate da încălzirii tremurul persistent al unei ierni ce încă ne mai bântuie amintirile. Se parte că acesta este secretul rezistenţei noastre, principiul simplu dar etern al clipirii. Alternanţa rece – cald ne-a pregătit pentru a fi singuri şi mulţumiţi atunci când avem în priviri florile primăverii, chiar dacă această clemenţă nu ţine decât câteva clipe.
