ÎNTRE ÎNGER ŞI DRAC

De ziua copilului redevenim şi noi copii. Chiar dacă bucuria este „internaţională”, ea este fragmentată pe tot parcursul anului, atâta timp cât majoritatea ţărilor lumii au decis să acorde această zi specială, în diferite zile ale anului. Nu se poate vorbi despre o zi anume în care întreaga suflare planetară se concentrează asupra copilului, asupra destinului viitorului. La nivel planetar copilul înseamnă viitorul nostru, al celor care astăzi ne îngrijim de creşterea urmaşilor noştri, a celor care ne vor prelua responsabilităţile, grijile, aspiraţiile.

Românii, alături de bulgari, polonezi, moldoveni, serbează această zi pe 1 iunie, în timp ce ungurii sărbătoresc ziua copilului în ultima duminică a lunii mai, argentinienii în a doua duminică din luna august, australienii în prima duminică din luna iulie, indienii pe 14 noiembrie, japonezii pe 5 mai, mexicanii pe 30 aprilie, brazilienii pe 12 octombrie, iar turcii pe 23 aprilie.

Chiar dacă nu există o bucurie transmisă într-o singură zi a anului, pentru întreaga planetă, trebuie să sesizăm că această zi simbolică ascunde în profunzimea ei unul dintre cele mai severe avertismente, pe care ni le transmitem singuri. Este un fel de privire în oglindă a vieţii de zi cu zi, în care observăm lucrurile încă nefăcute pentru viitorul copiilor noştri. La nivelul familiei problemele sunt cotidiene, în timp ce la nivelul guvernelor problemele se confruntă cu eradicarea foametei planetare, cu subnutriţia copiilor statelor subdezvoltate, cu lipsa de perspectivă a destinului acestora. Mortalitatea infantilă atinge cote alarmante pentru echilibrul demografic, chiar dacă, per total, stăm bine, populaţia planetei aflându-se într-o permanentă creştere. Dar, viaţa nu poate fi tratată ca o medie aritmetică, ea contează la nivel de individ. O moarte care intervine din vina semenilor este o moarte care trebuie acuzată, condamnată, ţinut cont de ea, inventariată la marile pierderi ale omenirii, pe care aceasta va trebui să şi le asume.

Copiii, dincolo de bucurie, mai aduc şi mari responsabilităţi. Ei sunt poate cea mai mare realizare  a fiecărui om decis să sădească un copac, să-şi construiască o casă, să întemeieze o familie, să facă cel puţin un copil.

Datoria sacră a continuităţii nu poate să ignore acest traseu, considerat a fi cutuma bunului simţ al celui care se doreşte a fi responsabil faţă de societate, faţă de propria-i familie, care i-a permis să atingă culmile maturităţii. Este un „mulţumesc” rostit din toată fiinţa, dar nu ca o replică, ci ca pe un angajament. Nu este doar mulţumire, ci şi responsabilitatea de a prelua soarta a ceea ce s-a făcut, pentru ca aceasta să fie sporită şi dusă mai departe.

Fiecare părinte este responsabil pentru creşterea copiilor săi, pentru felul în care aceştia vor ajunge să fie pregătiţi să se „bucure de viaţă”. Viaţa trebuie trăită mai mult în bucurie decât în suferinţă. Chiar dacă, după milenii, oamenii încă mai suferă prin viaţa pe care o au de trăit, peisajul copilăriei este ferit de astfel de răni, este partea noastră de retragere, în care bucuria descoperirii spaţiului, a semenilor, a tot ce este viaţă nu are egal. Forţa cu care lucrează copilăria asupra noastră este comparabilă cu o forţă cosmică, atâta timp cât, indiferent de vârsta pe care reuşim să o purtăm la un moment dat în spate, copilăria rămâne vie, activă, ajungând chiar să fie motorul care ne mişcă mai departe şi atunci când forţele noastre fizice ajung să fie epuizate.

Suntem copii la vârsta copilăriei, dar rămâne copii şi dincolo de ea, pentru totdeauna, ridicându-ne la cer îngeri, cu chip de copii. Cei care merg în sens opus sunt doar cei certaţi cu propria lor copilărie.