TOŢI SUNT O APĂ ŞI-UN PĂMÂNT

Indiferent de ceea ce cred guvernele, privind soluţiile ideale pentru a-şi scoate ţările din criză, se pare că cetăţenii europeni nu agreează sub nici un fel „calea austerităţii”.

De la marea dezgheţare a bătrânului continent şi până astăzi guvernaţii au încercat să parcurgă drumul cel mai scurt dintre nevoi şi posibilităţi, chiar dacă acesta trecea, inevitabil, pe teritoriul drasticelor sacrificii.

Evident, sacrificiu nu ţinea de includerea în ecuaţie a guvernaţilor, ci doar a celor aliniaţi sub forma beneficiarilor direcţi ai politicilor guvernamentale, în dubla lor calitate, aceea de destinatar şi de victimă sigură.

Popoarele Europei, afectate masiv de politicile de austeritate ale guvernelor

ţărilor respective, au ieşit în stradă, prin mişcările sindicale, dezvoltate ca o reacţie firească a societăţii civile, pentru a acuza astfel de restrângeri de drepturi şi, mai ales, de condiţii de viaţă, la care s-a ajuns. Vorbim despre spanioli, greci, portughezi, irlandezi, aceste ţării în care şomajul a atins cote alarmante, atât timp cât locul de muncă reprezintă în sine un bun de care depinde viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, dar şi spaţiul pe care fiecare îşi poate proiecta viitorul, atât cel imediat, cât mai ales cel îndepărtat.

Instituţiile care au mizat pe austeritate sunt astăzi obligate să-şi recunoască greşeala, să constate că nu au o altfel de soluţie mai performantă, prin reducerea cheltuielilor şi a reducerii masive a nevoii de bani publici. Este mult mai uşor să „tai” decât să construieşti, decât să te dezvolţi pe teritoriul creşterii nevoii de locuri de muncă, plătite decent, ceea ce este posibil numai atunci când există şi o investiţie care să producă şi să creeze profit încă din primele sale intervenţii pe piaţă. Nu mai vorbim despre intenţii, nu mai vorbim despre mesaje politice, vorbim doar despre rezultatele pe care calculele economice ni le oferă spre luare aminte şi nicidecum spre lamentaţii de orice fel.

A te plânge pentru „ţărişoara ta” este o atitudine prin excelenţă politică şi neproductivă, greu de atribuit demersului evaluării realiste a situaţiei, pentru a găsi cele mai bune şi cele mai percutante strategii necesare ieşirii din această criză ce se concretizează cu fiecare laudă de sine asumată de actualii guvernanţi de pretutindeni. Nu poţi guverna doar prin tăieri masive şi succesive, fără a avea grija acelei acumulări atât de necesare pentru a nu te trezi că nu mai ai nici măcar ceva de tăiat, acele decât acele scăfârlii ale popoare, care au îndurat la maxim tot ceea ce i-a trecut politicului prin cap.

Trebuie să recunoaştem şi în acelaşi timp să ne asumăm acest lucru, politicienii lumii de azi au un reflex morbid, acela de a-şi sacrifica popoarele pentru „a reuşi ei în afacere”, afacerea fiind contractul lor social pe care l-au semnat cu electoratul, în timpul campaniei electorale. Se pare că, acesta rămâne să fie cel mai important act, doar în direcţia lor, doar în zona scoaterii ţării lor din criză, de exemplu, cu orice preţ, inclusiv cu acesta al sacrificării propriilor popoare.

Ca atitudine sesizăm că nu există nici o diferenţă de abordare între felul în care s-a comportat Traian Băsescu, alias guvernele „Boc fără număr” cu poporul român şi felul în care se comportă Angela Merkel, de exemplu, cu popoarele europene.

Paradoxal, primii care recunosc paşii greşiţi sunt tocmai organismele internaţionale, care au obligat popoarele spre astfel de măsuri de austeritate, rămase doar la nivelul „tăierilor, amputărilor, lichidărilor”, fără ca acestea să fie imediat „bandajate” şi sterilizate cu acel pachet de măsuri investiţionale care să ofere ţării respective şansa relansării economiei şi nu doar aceea a creşterii ale suprafeţelor locurilor „pline de verdeaţă”.

Astăzi asistăm la revolta cetăţenilor Europei, acompaniată de „tăcerile de mormânt” ale guvernanţilor, ce nu se dau duşi de la putere, dar nici nu schiţează vreun motiv de deşteptare. Se poate constata că peste tot în lume, spaţiul politic este acelaşi, iar politicienii sunt „toţi o apă şi-un pământ”. Şi, totuşi, cu noi ce au?

ADI CRISTI