Suntem în plin FIE. Festivalul Internaţional al Educaţiei, Iaşi, 2013. Seara de gală, de deschidere a celor zece zile de educaţie prin artă, în care maestrul Radu Beligan a împlinit, prin autoritatea sa, formula de succes a acestei prime manifestări de amploare, şi-a propus să ofere valorilor din educaţie recunoaşterea meritată. Nu trebuie să mai uităm că educaţia nu poate fi decât o prioritate naţională, astfel încât să începem să dăm voie şcolii să-şi recapete demnitatea şi, mai ales, locul pe care îl merită în societate. Dascălii şi învăţăceii acestora, învăţătorul, profesorul, elevul, studentul, academicienii, sunt personajele pe care educaţia din şcoală le-a adus în viaţa noastră, devenind pe anumite traiectorii chiar sugestiile noastre pe care le oferim vieţii de zi cu zi. Educaţia ne ridică din anonimat, ne face în primul rând responsabili faţă de comunitatea în care trăim. Cu cât vom cunoaşte mai mult şi mai multe, cu atât ne va fi mai greu să rămânem indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Educaţia ne pune în gardă, ne face să descoperim întrebările timpului prezent, pentru care să găsim răspunsurile necesare, astfel încât de activitatea noastră diurnă să depindă calitatea vieţii care ne poate face să simţim, în cele din urmă că suntem în stare „să trăim bine”.
Alături de educaţia prin şcoală există şi educaţia în familie, dar şi „educaţia autodidactă”, provocare în care fiecare din noi poate deveni propriul său profesor, dar şi propriul său elev. Prin educaţie, prin studiu, prin lectură, prin apropierea de artă, avem şansa sigură de a evada din anonimatul uniform, care îţi aplatizează zborul, care te ţine în lanţurile indiferenţei, ale lehametei, astfel încât să ai posibilitatea de a opta pentru libertatea de a fi tu însuţi, de a fi în stare să oferi comunităţii măsura valorii tale.
FIE a scos Iaşii în stradă. A transformat evenimentul într-un fapt al zilei, într-o firească respiraţie a celor care transformă strada în scenă de spectacol, astfel încât, trecătorul să fie inclus în scenariul pe care festivalul îl propune astăzi Iaşilor şi conform căruia „tot ce mişcă în spaţiul acesta are puncte tangente cu adevărata artă”.
Educaţia prin artă rămâne cea mai performantă cale de cunoaştere, cea mai sigură şi mai directă cale de a scoate din anonimat, sau dintr-o stare latentă, valoarea.
Iaşii au oferit această şansă comunităţii de a-şi cunoaşte prin festival valorile, de a-şi face vizibili slujitorii acestora, fie că sunt profesori, fie că sunt învăţăcei. Şi, pentru că un festival de acest gen nu poate fi doar „naţional”, caracterul de internaţional este susţinut de invitaţii de marcă ajunşi la Iaşi în această ediţie şi mă gândesc aici la Lordul David Trimble, laureat al premiului Nobel pentru Pace, în 1998, prim ministru al Irlandei de Nord între anii 1998-2002.
Avem nevoie de această deschidere firească spre interiorul continentului din care cel puţin în toate enunţurile suntem incluşi. Chiar dacă din 2007 graniţele României s-au deschis înspre Vest, rămânând să îndeplinească la Est şi la Nord graniţele Uniunii Europene, încă mai avem obsesia „internaţionalului”, încă mai avem nevoie de o altă ţară care să ne obişnuiască să ne simţim acasă şi dincolo de spaţiul limbii române. Şi acest „amănunt comportamental” ţine tot de educaţie. Suntem prezenţi din ce în ce mai mult dincolo de „spaţiul mioritic”, de această dată „la noi acasă”, cu ambiţia şi curajul de a ne prezenta exact în termenii pe care ni-i dictează cultura noastră, poate una dintre cele mai tinere şi mai impetuoase culturi naţionale plasată într-o competiţie directă cu „bătrâna Europă”.
„Sângele tânăr” al culturii europene este cultura română, cultură ai căror slujitori suntem noi, cei care nu ezităm să o luăm în serios, din aproape în aproape. Deocamdată, trebuie să ne asumăm acest proces al educaţiei la nivel naţional. Avem nevoie de această disciplinare a valorii, de această punere în drepturi a sistemului axiologic, singurul care ne va permite să ne adunăm forţele şi să devenim exact ceea ce suntem, nu ceea ce vor alţii să fim.
ADI CRISTI