UN SCHEUNAT ÎN PUSTIU

Adi Cristi

Traian Băsescu nu se dezminte nici măcar în condiţiile în care ar fi trebuit să tacă. Doar să tacă şi să înghită. Să lase timpul să-i vindece rănile, dar mai ales să lase timpului răgaz să mediteze la ceea ce se mai poate repara, după invazia umilinţei şi batjocorii, lăsate liber să inunde viaţa de zi cu zi a poporului său, asemenea unei viituri.

Nici un pact de coabitare nu este suficient pentru a nivela relieful accidentat impus de preşedintele jucător între el şi restul lumii, fie că este vorba de legislativ, executiv sau chiar de puterea judecătorească. Izolarea lui Traian Băsescu, pe cel mai înalt pisc strategic, i-a oferit în anii săi de prezidenţiat şansa de a nu fi lovit pe la spate, indiferent de conjuncturile cărora ar fi trebuit să le facă faţă. De regulă, acest politican atipic a fost cel care a influenţat destine, fără ca vreo răzbunare să reuşească să-l atingă. De două ori a trecut pe lângă el demiterea, ca un glonţ pe lângă tâmpla celui expus, fără însă a-i clinti vreun fir de păr sau măcar puful aşezat întâmplător pe reverul drept al haine. Poate că nimic nu este întâmplător. Poate că, după un mandat de slugărnicie i-a fost dat să aibă şi un mandat de umilinţă, de „spălarea picioarelor” aproapelui său. Dar, se pare că, lecţia creştină nu este pentru Traian Băsescu, acest marinar hohotitor, care a şi recunoscut că relaţiile sale cu Dumnezeu nu au fost dintre cele mai bune, chiar şi numai pentru că el, acolo, în largul oceanelor, era însuşi Dumnezeul navei, cel care avea dreptul de a decide viaţa şi moartea echipajului său.

Acest tic nu l-a iertat şi nici măcar nu l-a părăsit niciodată. Un reflex al cărui prim condamnat a fost el, Traian Băsescu, Învingătorul, cel care nu a simţit nici o clipă umilinţa înfrângerii. Poate şi de aceea este astăzi politicianul aflat deasupra oricărui alt adversar politic, dar mai ales deasupra poporului său, îngenuncheat în durere şi suferinţă. Tot timpul a reuşit să găsească o fantă prin care să se strecoare, prin care să iasă mai apoi la suprafaţă, cu hohotul său nimicitor la colţuri de zâmbet, strigând cinic: „V-am ciuruit”.

Este nu numai diabolic, este nu numai „de neatins”, dar crede că naşterea sa a avut ca destinaţie această poziţie de veşnicie. Singura şansă a poporului său suferind este aşteptarea sfârşitului mandatului prezidenţial din decembrie 2014, cu acea resemnare care mai păstrează o ultimă speranţă. Poate, pe fondul acesta a fost imaginat şi acceptat pactul de neagresiune, de „batistă pusă pe ţambal”, între premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu. Între cei doi exista de gestionat o ţară, cu problemele ei din ce în ce mai fierbinţi, mai acute, multe dintre ele intrate în stop cardiac. Era de neconceput ca, într-o astfel de urgenţă, să aibă întâietate vanităţile rănite ale celor doi politicieni, ieşiţi dintr-o bătălie pe viaţă şi pe moarte, cu un Traian Băsescu renăscut, recuperat de tehnica europeană de reanimare a celui care te-a servit, te-a slujit, chiar cu acest risc vizibil al sacrificării poporului său.

După o vizită pe care niciodată el, Traian Băsescu, nu a reuşit să o facă, pe care premierul Victor Ponta a încheiat-o cu un veritabil succes şi care a avut loc în Asia, cu punct de maxim interes relaţiile cu China, preşedintele izolat la Cotroceni, iese la atac, în stilul său caracteristic, jignind şi birjărind pe cel care a îndrăznit „să-i ia faţa”, uitând de toate pactele de neagresiune ştiute sau neştiute.

Traian Băsescu a sărit ca ars spunând că turneul „catastrofal ca imagine şi eficienţă” al premierului Victor Ponta în Asia ar trebui să îl supere, menţionând că şeful Guvernului a plecat fără mandat, deşi ar fi fost obligatoriu. Dar, neputând să nege esenţa vizitelor premierului în ţările Asiei, a încercat să se scoată şi pe sine în faţă, amintind că atenţia de care a avut parte Victor Ponta în China, la cel mai înalt nivel, fiind primit de premierul, dar şi de preşedintele Chinei, se datorează în primul rând faptului că „România încă mai este respectată în plan internaţional” (sic!).

Jalnică imagine, trist personaj, chiar dacă, de fiecare dată, reuşeşte să-şi bandajeze rănile cu inevitabilul hohot de râs. Este adevărat, din ce în ce mai forţat, ce seamănă mai mult cu un scheunat în pustiu.

ADI CRISTI