Breaking News

Constantin Noica: Dintre toate roadele pământului, omul e singurul care nu se coace niciodată

Noica-la-Paltinis-Foto-c-Lazar-Dinu-5“Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţial e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.”

Constantin Noica, de origine aromână, s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vitănești (județul Teleorman).Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează liceul „Spiru Haret”, unde îl are profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Obține bacalaureatul în 1928.Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927.Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.În perioada 1932 – 1934 frecventează societatea culturală „Criterion”. Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la „Criterion” – Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade – vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii.În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește trei zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

 

 

 

Citate Constantin Noica

  • Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.
  • Adevărul nostru e cuvântul, vorbirea.
  • Oamenii de azi nu sunt apropiaţi unul altuia de un liant, ci doar de un conectiv.
  • Mecanicismul e o sărăcire de fiinţă. Computerul e punctul culminant al acestei sărăciri. Această „maşinuţă” magică desparte omul de realitate, de lucruri, fără ca el s-o conştietizeze.
  • Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe CELĂLALT. Fiecare se vede pe sine în celălalt.
  • Oamenii îţi cer să-i confirmi, nu să-i trimiţi mai departe.
  • Cât a înţeles Goethe despre antichitate, a înţeles despre om.
  • Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.
  • Sunt oameni care citesc o singură carte (experienţa vieţii) şi oameni care citesc mai multe – asta e tot.
  • Autoritate (augeo) are cel care te sporeşte, te adevereşte, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul.
  • E o mutilare să-ţi identifici şi dezvolţi o vocaţie unilaterală. E o mutilare a mutilării să n-o identifici şi să rămâi în sărăcia ta.
  • Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţial e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.
  • Ce vrea oricine? Să îmbrăţişeze aceea ce îl îmbrăţişează. Un fizician să fie fizica, un poet poezia, aşa cum Isus a tins să fie Fiul omului, omul.
  • Orice om la sfârşitul vieţii trebuie să scrie Autobiografia unei idei. Ce e mai adânc în noi decât noi înşine este gândul. Ce gând te-a purtat? Ce gând ai slujit?
  • Nu ştim unde ne este esenţialul. Alegem între una şi alta, în fiecare ceas al vieţii, dar fără controlul legii noastre. Sau poate: fugim de propria noastră lege, alegând.
  • „Staţi să vă spun ceva”, spunem fiecare. După care trebuie să ne cerem scuze şi să ne retragem. (În rest? Suntem un stomac, un sex, în cel mai bun caz o curiozitate, care se plimbă prin lume.)
  • Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.
  • Lamentabilul principiu „nimeni nu e de neînlocuit”. Dar tocmai la asta trebuie să tinzi, la o societate cu oameni de neînlocuit, ca un organism. Pe când aşa, omul e piesă de schimb şi totul e mecanism. (Creierul nu-şi reface celulele.)
  • Trebuie să te preferi, permanent, iar acum la propriu: să nu mai citeşti cărţile altora, cât să le scrii pe ale tale. Şi totuşi ce mult e din gândul tău într-unele cărţi ale altora. Singurul drept de a te prefera: că nu sunt acolo şi cele negândite încă de tine.
  • Dintre toate roadele pamântului, omul e singurul care nu se coace niciodată. Nu există maturitate; doar tinereţe. Pentru societate e un dezastru: de aici conflicte, catastrofe şi inadecvări de tot soiul: ideologii şi ştiinţe perfecte pentru oamenii necopţi. Pentru ins e o binecuvântare: ramâne ingenuu toată viaţa.