24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
De 23 de ani tot facem legi peste legi, care mai de care mai perisabile, care mai de care mai ineficiente şi mai greu de aplicat, atâta timp cât multe dintre ele intră în conflicte de interese cu celelalte reglementări existente deja.
Avem un cadru legislativ stufos, greu de administrat, făcut parcă anume pentru a nu fi aplicat, pentru a susţine „cititul printre rânduri, articole şi aliniate”, care să faciliteze o încălcare a legii „în litera şi spiritul ei”.
Producătorii de legi sunt aleşii neamului, numiţi pentru identificare, parlamentari (senatori sau deputaţi), care au această misiune exclusivă, de a asigura cadrul legislativ necesar ca guvernaţii să performeze în numele poporului. Responsabilitatea Legislativului este, fără doar şi poate, asigurarea cadrului legislativ necesar Executivului (a doua putere în stat) să-şi ducă la îndeplinire programul de guvernare, program asumat de clasa politică în timpul scrutinului electoral.
Există în această dihotomie a responsabilităţii aleşilor, parte din ei şi cu funcţie executivă (membri guvernului), în momentul în care încerci să împarţi legile, după iniţiativa guvernaţilor sau a parlamentarilor. De fapt şi guvernaţii tot parlamentari sunt, în majoritatea lor covârşitoare, deci, o astfel de întreprindere pare a fi una superficială. Cu toate acestea, parlamentarii rămaşi să lucreze doar în Casa Poporului, nu şi în Palatul Victoria, au o contribuţie directă la modificarea cadrului legislativ doar într-un procent de 11%, din totalul legilor trecute prin Parlamentul României.
În fiecare sesiune Legislativul oferă ţării sute de legi, considerate a fi necesare, chiar şi după 23 de ani de legiferare masivă. Dacă, la începutul anilor 1990 a existat un vid legislativ real şi explicabil reglementării unei societăţi democrate, acum după mai bine de două decenii de democraţie, devine din ce în ce mai stupidă constatarea că, de la an la an Parlamentul legiferează mii de legi, din ce în ce mai multe şi nicidecum din ce în ce mai puţine, cum ar fi de înţeles, într-o lume în care normalitatea, firescul, constanţa sunt atribute ce pot defini intrarea în normalitate a ţărilor democrate, puse în situaţia de a găsi drumul de la un regim dictatorial la unul democrat.
Cu toate acestea, România şi nu numai, în această perioadă fierbinte a consolidării drumului de la un regim comunist la unul democrat, se confruntă cu o invazie masivă de legi, multe dintre ele „desenate după arhitectura intereselor de grup sau, uneori chiar, a interesului personal al celui care decide, al celui care semnează”, consumându-şi astfel utilitatea doar pe perioade restrânse de timp.
În timp ce în ţările cu o democraţie autentică, de tradiţie, Anglia, Franţa, Germania, legile rezistă ca părţi de luat în seamă de sute de ani (în Anglia de exemplu sunt legi valabile de cinci secole), oferind în primul rând stabilitate şi încredere în gestionarea ţării respective, la noi, în România, numai în această sesiune legislativă s-au înregistrat „220 proiecte de lege aflate în dezbatere şi care au devenit legi. Dintre acestea, peste 130 sunt numai modificări și/sau completări ale Ordonanţelor de Urgenţă sau ale Ordonanţelor simple. Mai mult, 11% din totalul proiectelor ce au devenit legi aparţin parlamentarilor, restul de 89% (195 de proiecte de lege) sunt iniţiative ale Guvernului României, arată bilanţul Institutului de Politici Publice”.
Munca parlamentarilor români devine astfel din ce în ce mai responsabilă, necesitând profesionişti în domeniul legiferării, dar şi programe politice pe termen mediu şi lung, programe care să articuleze o structură de rezistenţă credibilă şi predictibilă, astfel încât stabilitatea cadrului legislativ să devină prietenoasă în primul rând cu societatea pentru care lucrează.
