AŞA TÂNĂR ŞI GHIŢĂ ?!

Adi Cristi

Când nu ne ia nimeni în seamă e mult mai grav decât atunci când toţi îşi pun tunurile pe noi, pe drept sau pe nedrept. Există o lege a notorietăţii (fie ea şi negativă), care ţine de cât de cunoscut reuşeşti să fii scos din anonimat. Benefic, pentru imaginea reală, este să ai o notorietate pozitivă. Să fi făcut ceva bine comunităţii în  care trăieşti, astfel încât, „de pe urma ta” să se simtă acea  schimbare în bine care ne obsedează de 23 de ani, reuşind să fie prezentă în viaţa noastră cum ar mai putea fi Fata Morgana. Iluzia că vom trăi şi acele vremuri de bine este de fapt nada noastră care ajunge să se apropie de noi atât cât să nu o atingem, dar care este certitudinea înspre care tindem, aşa cum mai sunt folosite astfel de nade la cursele de ogari, cozi de vulpi fluturând „a ciudă” în faţa botului dulăilor, înnebuniţi că mai au câţiva centimetri până când vor înşfăca prada.

Acest tip de avansare forţată, uniform accelerată, face din noi ţinte sigure, cu trasee predictibile, mai ales atunci când cineva din exterior este tentat să parieze pe un potenţial câştigător.

În toamna anului trecut electoratul a fost într-un aşa mare hal montat încât nimic nu a putut să oprească spulberarea PDL, ieşit ca prostul sau ca sinucigaşul în calea taifunului popular. Doar un artificiu de lege electorală îl mai ţine astăzi în viaţă, adăugându-se numărului normal de parlamentari. Să acceptăm ideea că unde sunt mulţi, unde sunt mai multe păreri, e semn de progres, e semn de şanse mărite în susţinerea unei calităţi superioare a demersului politic. Chiar dacă aceasta pare să fie în realitate doar o teză fără aplicaţie practică, nu putem să o excludem decât în momentul proiecţiei ei în teritoriul deciziei politice.

Şi astăzi, după 23 de ani de exersări democratice, trebuie să recunoaştem că „tonul la cântec” este dat nu de cel care are ureche muzicală, ci doar de cel care ajunge primul să pună mâna pe diapazon.  Această asumată deprofesionalizare, doar pe considerentele imunităţii luptei politice, este una dintre principalele cauze datorită cărora poporul suferă.

Se trezeşte un neica nimeni, pe fond, dar un deputat PSD în realitate, Sebastian Ghiţă, după numele şi prenumele din cartea sa de identitate, singura carte, de altfel, pe care domnia sa dă semne că ar fi citit-o, doar în secţiunea de cifre, pentru a ne aduce aminte ce bine era pentru poporul român atunci când Securitatea asculta într-o veselie tot ceea ce era de ascultat, telefoane, ferestre, pereţi, spusele delatorilor vecini, rude şi, nu în ultimul rând, prieteni. Era un extaz naţional, o desfătare totală, benefică rezistenţei anticomuniste, căci, în lipsa acestor încălcări grosolane ale drepturilor omului, ea nu şi-ar mai fi avut rostul.

Astăzi, vine acest debusolat „ales al poporului” să ne propună prin lege ca să fim din nou supuşi torturii invadării spaţiului intim, pe tot felul de considerente de siguranţă naţională, care a ajuns o noţiune atât de impersonală, de confuză şi greu de comensurat încât până şi trasul apei, în anumite condiţii, ar putea cauza pierderi inimaginabile acestei siguranţe naţionale. Domnul Sebastian Ghiţă este un naiv neinstruit de două ori.

Prima oară dovedeşte că nu ştie pe ce lume trăieşte, ignorând faptul că nici o secundă cei care ne-au tot ascultat o viaţă de om convorbirile de tot felul, nu au încetat să ne asculte, ceea ce se întâmplă şi astăzi, fără legea permisivă, imaginată de capul tuns al deputatului.

A doua oară, motivaţia legii este atât de revoltătoare încât stai şi te întrebi dacă acesta nu este de fapt o invitaţie la dictatură, singurul regim politic care îţi permite să aperi siguranţa naţională, operativ, stabilind chiar o relaţie interactivă între duşmanul poporului, aflat pretutindeni, şi tine, vajnicul apărător al patriei. Aşa tânăr şi Ghiţă?!