Mihai Codreanu: Poeţii sunt ca şerpii: se urcă pe înălţimi ameţitoare, deşi nu au aripi

Mihai Codreanu a fost un poet român, membru corespondent al Academiei Române (1942). A fost director la Teatrul Naţional din Iaşi (1919-1923); profesor şi rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi; director la revista „Însemnări ieşene”.

Mihai Codreanu s-a născut în ziua de 25 iulie 1876, la Iași, în casa magistratului Mihail Codreanu. Tatăl sau, judecător și profesor de latină, a murit când el avea 17 ani. A urmat cursurile liceale la Iași, Bacău și București, manifestind de tânăr interes pentru literatură. A urmat cursurile Facultății de Drept din orașul natal, în paralel cu cele ale Facultății de Filosofie. S-a înscris și la Academia de artă dramatică, avându-l profesor pe actorul State Dragomir Pentru a rezista financiar în urma decesului tatălui său, Mihai Codreanu dădea lecții de limba română și era corector la ziarul „Evenimentul”. Dorința sa a fost aceea de a deveni actor, însă, vederea îi slăbește după vârsta de 30 de ani și renunță la acest vis. În ciuda problemelor de vedere, continuă să scrie sonete, dictându-le prietenilor apropiați.

Debutează în lumea literară cu versuri în „Lumea ilustrată”

Debutează în lumea literară cu versuri în „Lumea ilustrată” (1891). Din volumele sale de poezii: Diafane (1901), Din când în când (1903), Statui (1914), Cântecul deşertăciunii (1921), Turnul din fildeş (1929), Statui. Sonete şi evadări din sonet (1939). Este considerat unul dintre cei mai prolifici sonetiști români. A primit premiul „Năsturel Herescu” al Academiei Române, Marele Premiu Național de Poezie (1925), Legiunea de onoare a Franței pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand. A fost membru corespondent al Academiei Române şi a primit distincţia de Cavaler al Academiei Franceze.“Palid mergea pe stradă încet, cu profil de medalie, cu ochi absenţi, statuar…Işi purta silueta dreaptă, ţinându-şi privirile în jos, în timp ce gândurile lui zburau pe căi celeste. Era  întotdeauna tire à quatre épingles(pus la patru ace):costum negru, gheată elegantă…îşi muşca uşor buzele, compunând versuri din mers, pe stradă.” Aşa era Mihail Codreanu, poetul orb, un mare sonetist, pentru care criticii literari, scriitori importanţi ai vremii aveau o deosebită admiraţie, remarcându-i originalitatea şi singularitatea. Codreanu este cel care a consacrat câte un sonet fiecărei statui importante, fiecărui loc încărcat de istorie şi legendă, Iaşului însuşi. A trăit în mijlocul unui climat cultural efervescent şi a creat el însuşi o ambianţă propice artei şi literaturii.  La ora actuală, Mihail Codreanu este un scriitor aproape uitat, iar pentru tinerele generaţii complet necunoscut. A murit în 1957, la vârsta de 81 de ani, în vila sa de pe strada Rece.

Casa Memorială „Mihai Codreanu” („Vila Sonet”)

Muzeul este organizat în casa în care a locuit si a scris poetul, în perioada 1934 – 1957 (Vila Sonet). Camerele amenajate expozitional au apartinut, după moartea poetului sotiei acestuia, care le-a lăsat prin testament în vederea amenajării expozitiei memoriale. Trei dintre încăperi: biroul, dormitorul, sufrageria au această destinatie încă din timpul vietii poetului. Casa memorială ocupă doar parterul clădirii, conform testamentului Ecaterinei Codreanu. Vila Codreanu, monument de arhitectură, a fost construită în stil românesc, în anul 1934. Sunt expuse manuscrise si editii prime ale poetului, medalii, scrisori, cărti traduse de Mihai Codreanu, fotografii, mobilier autentic (secolele XIX – XX) si obiecte de artă (pictură, sculptură). Colecţia muzeului cuprinde circa 700 de obiecte expuse, dintre care unele sunt de patrimoniu cultural. De-a lungul timpului, casa a păstrat forma ei originală, nefiind supusă niciunei lucrări de restaurare. Denumirea de Vila Sonet  sub care mai este cunoscută casa memorială a lui Codreanu se datorează faptului că poetul a scris  nenumărate sonete, considerand sonetul “o poezie de maximă virtuozitate”.

Citate Mihai Codreanu

• Ne umplem viaţa cu… deşertăciune.
• Cândva Dumnezeul meu era prietenia, nu e de mirare că azi am devenit ateu.
• Sunt oameni „prezenţi”, chiar când sunt absenţi; şi sunt oameni „absenţi”, chiar când sunt prezenţi.
• Cum e oare mai corect să spunem: privighetoarea cântă-n nopţile de primăvară, ori nopţile de primăvară cântă-n privighetoare?
• România a avut noroc că Eminescu s-a născut în ea, dar Eminescu n-a avut noroc că s-a născut în România.
• Niciodată Dumnezeu n-a vrut să se coboare până la om; dar omul a vrut întotdeauna să se-nalţe până la Dumnezeu. Oare se va ţine socoteală vreodată de avântul acesta?
• Cu o inimă plină poţi umple un pahar gol, dar cu un pahar plin nu poţi umple niciodată o inima deşartă.
• Iubirea este o primăvară din care trebuie să stârpeşti multe omizi, ca să poţi culege-n toamnă frumoase fructe. Dar ce păcat, poete, stârpind omizile îţi stârpeşti în mai trandafirii tăi… de fluturi.
• Cum să cred în adevăruri absolute, când însăşi noţiunea de „absolut” e creată de relativitatea cugetării omeneşti? Oare nu cumva nevoia de absolut, departe de a fi o tărie, nu-i decât o slăbiciune a judecăţii omului?
• Când priveşti în sufletul tău, dă-ţi seamă că citeşti într-o carte în care mii de ani şi-au scris enigmatica lor poveste şi nu te mira de nu poţi citi toată încălcita carte, nici nu poţi înţelege multe din câte citeşti în ea.
• Cu cât te-ai coborî mai mult în adâncurile creierului tău, cu atât mai mult rişti să te afunzi în… şira spinării.
• Lumina ne-a fost dată să vedem mai bine… întunericul.
• S-a spus întotdeauna că moda e o nebunie, dar în secolul nostru nebunia e la modă.
• Poeţii sunt ca şerpii: se urcă pe înălţimi ameţitoare, deşi nu au aripi.
• Când minciuna a venit întâi şi-ntâi pe pământ, a prânzit c-un gazetar şi-a fost poftită-n gazdă la un avocat.
• Sunt oameni care, spălându-se pe obraz, îşi murdăresc mâinile.
• Femeile care se uită prea mult pe fereastră ţin deschisă uşa căsniciei lor.
• Dacă albina ar şti pentru ce face mierea, poate nu ar mai face-o aşa de dulce.