TORŢIONARII DE IERI ŞI DE AZI

Adi Cristi

Ne place sau nu, trăim în România. Dacă voi încerca să spun că, de fapt, încercăm să supravieţuim în România, se vor găsi câţiva dobermani dobăşeşti,  care să mă muşte cu vădita intenţie de sfâşiere.

Din acelaşi aluat au fost plămădiţi şi torţionarii, gen Alexandru Vişinescu, fiara ajunsă a fi astăzi un bătrânel paşnic, dar cu figura erodată de răutatea celui care şi-a consumat întreaga viaţă torturând. Fostul director al închisorii din Râmnicu Sărat a reuşit să ucidă cu sânge rece, să tortureze cu bucurie şi satisfacţie mii de deţinuţi politici, vinovaţi doar de delicte de opinie, de dreptul de a gândi şi de a vorbi în nume propriu. Regimul comunist a băgat la puşcăriile regimului autointitulat „al oamenilor muncii”, peste jumătate de milion de cetăţeni care nu au greşit faţă de societate decât dacă revendicarea drepturilor omului, consfinţite prin lege, poate fi considerată o abatere de la lege. Au mai rămas în viaţă o mână de torţionari, dintre care 34 de călăi îşi aşteaptă judecata cea dreaptă, înainte de a fi chemaţi la Judecata de Apoi. Se pare că Dumnezeu nu vrea ca aceste canalii să părăsească lumea în anonimatul construit, ca un zid de apărare pentru ei, din uitare. Aşa cum Vişinescu a încercat să se strecoare prin viaţă, de 23 de ani, ca o umbră ieşită la pensie, ca un om invizibil, tot aşa şi ceilalţi îşi cer dreptul la intimitate, la viaţă privată, la pensia pe care statul le-o plăteşte chiar şi pentru că au ucis semeni fără nici o remuşcare. Au torturat, au batjocorit. O astfel de muncă, într-adevăr, este una foarte grea, putând chiar să fie apreciată în aceeaşi măsură cu efortul minerilor sau cu cel al celor care practică meserii periculoase. În timp ce Majestatea Sa, Regele Mihai, duşmanul de moarte al comuniştilor, ajunge astăzi, după 23 de ani de regim democrat, să aibă o pensie de 1000 de lei, torţionarul Vişinescu, criminal cu acte în regulă, primeşte de la acelaşi stat de patru ori mai mult decât fostul şef de stat al României.

„Trăim în România” devine, chiar şi numai din atât, curajul de a exista într-o lume a gestului imposibil.

Începem să ne dăm seama de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Găsim explicaţia corectă a tuturor vanităţilor şi pasiunilor, consumate până la duşmănie. Vişinescu devine un copil de mingi, cu toate torturile lui îngrozitoare, faţă de ceea ce au făcut guvernaţii cu acest popor. Dacă torţionarul avea predilecţie spre a tortura femei, supunându-le la cele mai inimaginabile „experimente sexuale”, conducătorii post-decembrişti nu s-au obosit cu astfel de preferinţe, ei acţionând asupra tuturor. De ce să plângă numai mama, sora, fiica, lasă să plângă toţi, căci, la urma urmei, toţi suntem români! Nu aşa ne şi defineşte cântecul?!

Aşa cum suntem restanţieri la creşterea nivelului de trai, la schimbarea în bine, la toate promisiunile făcute de două decenii, tot aşa înregistrăm mari restanţe la repunerea adevărului istoric în termenii cei mai credibili.

Nu am aflat ceea ce s-a întâmplat la revoluţia din decembrie 1989, aşa cum nu am reuşit să scoatem adevărul şi dreptatea din ignorarea celor care au ucis şi ne-au torturat bunicii şi părinţii, culmea, în numele unui regim în care conducătorii eram noi, poporul. Aşa ni se spune şi acum, numai că avem un intermediar între noi şi cel care semnează decizia, investit cu această responsabilitate de a lucra în numele nostru, pentru noi şi nu pentru Traian Băsescu sau Elena Undrea, că tot este plin ecranul cu torsul şi pieptul ei îmbăiate în spuma mării, reformate în conformitate cu mişcarea populară, cel puţin a ochiului confiscat de teoriile esteticii, de exemplu. Poate şi de aceea torţionarii au găsit în România pământul făgăduinţei. Suntem mult prea iertători şi indiferenţi cu suferinţa noastră istorică sau cu suferinţa noastră cea de toate zilele.