ROŞ – GALBEN – ALBASTRU

Adi Cristi

Beneficiem azi de „grija părintească” a guvernanţilor pentru lărgirea timpului nostru liber. O zi adăugată la Adormirea Maicii Domnului este acea punte de legătură cu firescul week end, pe care am reuşit să-l îmbunătăţim, transformându-l în patru zile de odihnă, chiar dacă majoritatea celor care au muncit un an întreg se află în concediu. Când spun „majoritatea” mă gândesc doar la cei care îşi permit să fie sau doar să se simtă în concediu, în luna august, lună preluată din braţele nomenclaturiştilor şi predată în bună stare în braţele celor care muncesc din greu, fără a fi consideraţi „clasa muncitoare”. Această categorie, relativ nouă pentru România, mai este poreclită „cei care sug sângele poporului”, alţii decât tradiţionalii şi naturalii noştri vampiri, de inspiraţie autohtonă, urmaşii lui Dracula, regăsiţi în actele oficiale şi sub titulatura de oameni de afaceri, patroni, întreprinzători privaţi. Trebuie să ne obişnuim cu acest tip de petrecere liberă a concediului de odihnă, fără a pizmui pe cei care oricum sunt într-o prelungită odihnă, în conformitate cu programul de funcţionare al instituţiilor, cum ar fi Senatul României, de exemplu.

Pe timpul vacanţei parlamentare, cel puţin cei de la Senat, în frunte cu preşedintele Crin Antonescu, nu au de ce să roadă mocheta instituţiei cu prezenţa lor prin birouri. Este mult mai productivă odihna, mai în beneficiul contribuabilului, mai ales dacă aceasta va da valoare sporită prezenţei lui Crin Antonescu, la primele ore ale zilei de debut, a unei noi sesiuni parlamentare, cel puţin pe 2 septembrie 2013, dată la care, teoretic vorbind, vor începe lucrările de toamnă ale Parlamentului României, atâta timp că întâi cade într-o zi sfântă de duminică, zi lăsată de la Dumnezeu ca fiind zi de odihnă nelucrătoare.

Nu putem să nu recunoaştem şi, implicit, să nu fim recunoscători lui Victor Ponta, cel datorită căruia românii au un plus de minivacanţe, de Crăciun, Paşte şi iată de Sfânta Maria. Această aplecare sfioasă spre interesul legitim al creştinului, de a petrece cât mai mult timp liber cu gândul la Dumnezeu, poate fi o invitaţie directă la cunoaşterea cel puţin a sărbătorilor religioase, dacă nu a profunzimilor depozitate de Cartea Sfântă, din care Prea Cucernicii Părinţi ne îndeamnă să luăm aminte.

Acest gest, aparent minor, mărunt, firesc, natural, este de fapt unul cu o mare semnificaţie religioasă, aducându-l pe Dumnezeu în imediata noastră apropiere, făcându-l să ne fie părtaş la bucuria pe care o zi de odihnă o poate oferi unui popor debusolat, răzvrătit, bezmetic, greu de mulţumit doar cu tot felul de firimituri, de gesturi ciudate şi neînţelese, care pur şi simplu nu au nici o legătură între ele.

Este ca şi cum ai încerca să vorbeşti cu acele cuvinte din care lipsesc când consoanele, când vocalele. Aceasta ar putea fi expresia plastică a ceea ce se întâmplă cu programele guvernamentale, dezarticulate, greu de urmărit, greu de măsurat. Zilele de odihnă grupate vin să ne facă mai uşor de înţeles situaţia, dar nu pentru că ele ne-ar limpezi înţelegerea, ci put şi simplu pentru că ne oferă şansa abandonării lucrurilor de neînţeles şi concentrarea atenţiei noastre spre lucrurile lumeşti ale bucuriei, ale fericirii de a fi împreună cu cei dragi, chiar dacă „împreună” nu înseamnă în deplinătatea viselor noastre.

Săraci lipiţi pământului cu suntem. Putem chiar să ne numim săraci lipiţi nisipului de la malul Mării Negre, atâta timp cât, în astfel de zile, România ia cu asalt litoralul, escaladează munţii, rătăcind prin locurile de vis ale spaţiului mioritic, atât cât ele încă ne vor aparţine nouă, roş-galbeni-albaştrilor şi nu secuilor sau ungurilor. Totul se va reduce la câte steaguri străine nou trebuie să abordăm pentru ca să mai încapă şi unul autohton, adică unul românesc. Roş – Galben – Albastru.