O nouă încercare de recuperare a reflexelor muncii în folosul comunităţii este pe punctul de a ne ocupa astăzi toată ziua. Venim dintr-o minivacanţă pe care am gestionat-o atât cât ne-am priceput noi mai bine, de fapt atât cât am considerant că ne putem simţi bine, în contextul tuturor conjuncturilor favorabile sau nefavorabile pe care viaţa ni le scoate în cale, pentru a ne da o şansă în plus să ne remarcăm sau o neşansă în plus să capotăm.
Destinaţiile noastre nu pot fi decât cele tradiţionale deja, funcţie de nebunia fiecăruia, de punga fiecăruia, de inspiraţia fiecăruia.
Suntem decişi să nu pierdem nici o ocazie, atunci când vine vorba de distracţie, fiind din ce în ce mai convinşi că banii nu pot conta într-o lume în care banii nu mai contează. ”Nu mai contează” trebuie reţinut în contextul în care niciodată banii nu ajung, fie că vorbim de distracţii de sute de mii de euro sau de distracţii de o sută de lei. De fiecare dată, imaginaţia petrecăreţului lasă baierele pungii deschise, solicitând ”bani fără număr”.
Iată de ce, cred că români au inventant o reţetă sigură pentru ca, în astfel de situaţii de ”liber la distracţie”, să nu rămână cineva ”nedistrat”.
Cu bani puţini te poţi ”îmbăta cleampă”, aşa cum, cu bani mulţi, poţi atinge aceeaşi performanţă, chiar dacă fineţea băuturii face nota de plată discordantă cu aceea de câţiva ţechini daţi de o ”poşircă” de băutură. Efectele sunt comune în ambele cazuri. ”Accidentatul”, prins sub roţile distracţiei, are aceeaşi soartă, chiar dacă plasamentul este sau ar putea fi, diferit, prin bascheţii patriei sau pierdut prin aşternuturile fine ale unei camere de hotel de cinci stele. Oricum, starea de vomă este, de asemenea, un numitor comun, care, de această dată, ar putea să fie în favoarea celui din bascheţii patriei, lângă care mai poate ajunge cel mai bunr prieten al omului, câinele, a cărui limbă îl poate linge până la trezire, în timp ce pierdutul prin cearşafurile de satin ale Hoelului Ritz, de exemplu, este pândit de pericolul de a se îneca în propria-i vomă, fără ca cineva să-l mai poată ajuta, decât cu un mângâietor ”Dumenzeu să-l ierte!”
Indiferent de partea cui ne-am poziţiona noi, restul lumii, potecile, drumurile judeţene, drumurile naţionale, autostrăzile, ce merg toate spre mare, sunt la fel de aglomerate ca vechiul drum prin Slobozia spre Constanţa şi, mai apoi, Mangalia. Aceeaşi aglomeraţie o întâlnim în acelaşi timp pe DN1, de la Bucureşti la Braşov. Ideea unei noi bretele spre Braşov, care ar ataca Braşovul pe partea stângă, chiar dacă se speră că va face drumul mai lin şi mai puţin aglomerat, este doar un îndem la muncă, mobilizator, dar fără nici un efect, atâta timp cât România a demonstrat că are resurse nebănuite să aglomereze toate drumurile pe care le are, dar şi cele pe care încă nu le are.
Avem, se pare, o populaţie ascunsă de recesământ, care ne face mai mulţi pe o unitate de spaţiu bine determinată. Aceste minivacanţe sunt proba verităţii a ceea ce noi tot încercăm să ne imaginăm şi pe care invazia de pe drumurile patriei ne sugerează expresii de genul: quod erat demonstrandum. Ceea ce era de demonstrat!