LIMBA ROMÂNĂ

Adi Cristi

De mult nu am mai scris despre ceea ce se întâmplă „în partea de suferinţă a limbii române”. Există această rană sângerândă pe care o purtăm în ultimul timp mai mult cu indiferenţă decât „ca pe o cruce”, fără însă a pierde şansa de a apărea preocupaţi, profund îngânduraţi atunci când camerele de luat vederi ne indică faptul că suntem văzuţi şi auziţi de popor. Republica Moldova este ţara care ne lipseşte nouă, de aproape 70 de ani, de acasă. Ştim unde este, ştim de ce nu ne mai vede cu ochii ei buni, ştim şi cine o ţine legată în lanţurile ruginite ale destinului hrăpăreţ, întins  până în Siberia.

Chiar dacă avem aceeaşi limbă cu ţara de dincolo de Prut, chiar dacă inima de aici bate în inima de acolo, nimeni nu face nimic mai mult decât poate să facă indiferenţa, smulsă, cum mai sunt smulse unghiile, din dragostea de ţară. Ne aducem aminte că nu suntem întregi de câteva ori pe an şi atunci când cineva se trezeşte vorbind despre România Mare, despre limba română ascunsă în straiele jerpelite şi improvizate ale unei limbi pretinsă a fi „limba moldovenească”.

Apele nu pot fi oprite din curgerea lor, cum de altfel nici limba maternă nu poate fi îngrădită cu nici un fel de decizie politică.

Preşedintele Traian Băsescu a sesizat, fiind la Chişinău, că „poporul moldovean nu doreşte unirea cu ţara”, căci dacă ar fi dorit-o, atunci ar fi trebuit „să o ceară!”, după formula „Cere şi ţi se va da!”

Există în aer de mai bine de 20 de ani acest gând, mai articulat sau mai atent voalat, funcţie de ce comunişti au ajuns să gestioneze puterea la Chişinău, nevoia de unire, nevoia de „revenire la matcă”. Mai mult ca în alte locuri ale lumii, tonul la cântec a fost dat de scriitori basarabeni, care de altfel sunt scriitori români, prin limba pe care au supt-o de la sânii generoşi ai României. Piaţa Ştefan cel Mare din Chişinău a fost din 1985 scena pe care au urcat aceştia, scena în care muzica şi poezia au ţinut locul armatelor române, reuşind să împăturească steagul RSSM, desfăşurând tricolorul, oferind astfel limbii române  şansa de a reveni în brazda rămasă stingheră, pe când bolşevicii au smuls din ţară, după conturul degetului bont al lui Stalin. A trecut un amar de decenii în care visele şi speranţele, coşmarul şi crima au fost cei care s-au ocupat de cărţile puse pe masa Basarabiei.

Poate de aceea românii de dincolo de Prut cred mai mult că sunt moldoveni decât ceea ce sunt, chiar şi numai pentru că Siberia încă mai curge prin mormintele strămoşilor, cei care au fost rupţi de glie şi împrăştiaţi în pustie. Urmaşii urmaşilor acestora, înzestraţi cu fiorul limbii române, au această datorie sacră de a nu lăsa ţara să bântuie, asemenea unei fantome, prin pohtele ce au pohtit politicienii.

Unirea sau revenirea la „ţara mumă”, chiar dacă este făcută de ei, nu poate să reprezinte decât voinţa poporului, nevoia acestuia de a-şi regăsi adevărata identitate, prin limbă, pământ şi mormintele strămoşilor. Acolo unde este cimitirul strămoşilor acolo este acasă. Acolo unde glasul slujeşte la curţile limbii materne acolo este acasă. Indiferent de cât de adânc şi de lat este Prutul, indiferent de cât de multe interese sunt în partea toxică a Transnistriei, conducătorii noştri ar trebui să înţeleagă că în fiecare dimineaţă soarele răsare la aceeaşi fereastră, indiferent dacă ei sunt sau nu de acord.

România este atât cât întinderea limbii române poate să cuprindă dorul şi dragostea de ţară, atât cât inima poate să bată în ritmul creşterii şi descreşterii versului ce a reuşit să scoată lumea în stradă, ce a reuşit în 1989 să dea limbii române de dincolo de Prut statutul limbii în care se rosteşte firescul „te iubesc” sau nefirescul „duşman al poporului”.