24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
“S-a scris atât de mult încât, fatal, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus. Se repetă, conştient sau inconştient, aproape fond şi formă, de condeiele de meserie şi de acei de bună-credinţă care au curajul să creadă că sunt cu totul originali”.(George Bacovia)
George Bacovia, născut la 4/17 septembrie 1881 , la Bacău este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. George Andone Vasiliu (numele de naștere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, „Liceu„. În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu si Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru „desen artistic de pe natură”. Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia „Liceu”, ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București şi citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie.Prezintă în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează la revista Arta de la Iași, la revista lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză, la Românul literar al lui Caion în 1912, la Flacăra. În 1914 publică în suplimentul literar al ziarului Seara şi trimite la tipar volumul Plumb. Un an mai târziu, editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. În această perioadă strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski. În 1916 , luna iulie, apare în librării volumul Plumb, iar 6 ani mai târziu, la Râmnicu-Sărat, va pe pia ediția a II-a a volumului Plumb. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 îi apare volumul Cu voi…. iar în 1934 i se tipărește volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond, urmat de Opere(1944), care reunește toate scrierile sale publicate anterior. Este editat în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulație. În 1956 i se publică volumul Poezii. “Viaţa e mai tare decât mizeriile ei”, spunea George Bacovia, care s-a stins din viaţă în ziua de 22 mai 1957, în locuința sa din București).
Receptarea critică
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din limba latină Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură și cu denumirea orasului său natal, Bacău. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial, se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau „o bisericuță dintr-un lemn” (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al doilea război mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc. Astfel, Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanți poeți români, devenind autorul care execută un uriaș salt canonic de la statutul de poet minor la cel de autor clasic al literaturii române.
“ Dacă aş avea bani mulţi, aş chema toţi poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii”
“Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, şi, dacă nu sunt toţi la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare. Aici, în provincie, viaţa se scurge monoton. E destul ca să trăieşti o zi, să-ţi închipui cum se vor desfăşura toate celelalte până la sfârşitul vieţii tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aş avea bani mulţi, aş chema toţi poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.” (Mai, 1927)
“Plumbul apasă cel mai greu pe om, forţa lui m-a apăsat până la distrugere”
“În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţia colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioară. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. […] Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul “Scântei Galbene”. Roşul e sânge, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor. […] În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubetă mea, orice reactive chimică dă precipitat galben. Altă dată în plumb, pe lângă impresia colorată, mai simţeam static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om […] forţa lui m-a apăsat până la distrugere.” (Aprilie, 1929)
