„Câinii nu sunt mai presus de oameni” – încearcă, astfel, Traian Băsescu să se poziţioneze faţă de tragedia uciderii unui copil de către un maidanez. Într-adevăr, există şi acest revers al realităţii care, nu de puţine ori, te plasează în situaţii fără ieşire, cum a fost şi această dramă întâmplată în apropierea Parcului Tei din Capitală.
Un câine a ucis un copil de patru ani. O ştire cutremurătoare, care a reuşit să reactiveze „ridicatul din umeri” al autorităţilor locale, al ONG-urilor care au dezvoltat o serie de proiecte pe banii comunităţii sau pe proiecte europene. Ca o primă reacţie a exista un curent de opinie alimentat de laşitatea celor responsabili cu gestionarea acestui fenomen cu care oraşele se confruntă în ultimii 23 de ani, câinii vagabonzi, agresivitatea acestora scoasă pe stradă de lipsa unui stăpân dispus să le asigure hrana şi mai ales asistenţa medicală, atât de necesară în condiţiile mizere în care trăiesc.
Câinii atacă omul doar dacă este hămesit de foame, dacă este dominat de bolile scăpate de sub un minim control medical sau unii dacă i se încalcă teritoriu aflat în pază. În rest, „câinele este prietenul omului”. Al acelui om care, iată, în astfel de situaţii conjuncturale, „îşi ia mâna de pe el”. Nu ezită să-l încarce cu imensa responsabilitate a decontării faptelor sale, conform reglementărilor impuse de lege, pe articole şi aliniate. Vinovăţia câinelui care a ucis nu absolvă de responsabilitate pe cei care ar fi trebuit să fie, la rândul lor, prietenii adevăraţi ai animalului.
Chiar dacă preşedintele încearcă să decreteze de la înălţimea funcţiei un adevăr gol „câinii nu sunt mai presus de oameni”, nimeni nu are această pretenţie, nici din partea animalelor şi nici din partea oamenilor. Este o idee falsă, provocatoare, greu de gestionat pe fondul emoţional, întreţinut la maxim de tragedia în sine: un copil a fost ucis de un câine maidanez.
Se încearcă o nedreaptă răzbunare pe animal, singurul care nu poate riposta, singurul care nu poate oferi explicaţii, singurul care nu dă vina pe alţii. De fapt, ceea ce s-a întâmplat în acel spaţiu privat, aflat în imediata apropiere a Parcului Tei, a fost rezultatul unui complex de împrejurări în care câinele avea să fie capătul unui lanţ de nefericite de verigi slabe. În primul rând, spaţiul privat nu era izolat de parcul cu pricină, accesul din acesta făcându-se liber, fără nici o oprelişte, îngrădire, zid sau o altă limită fizică de proprietate. Câinii erau „la ei acasă”, în această curte. Copilul, nesupravegheat, a pătruns în acel spaţiu străin, pe care câinii şi-l însuşeau ca fiind teritoriul lor ce trebuia apărat de eventualii intruşi. Copilul ar fi dorit să se joace cu acei căţei. Lucrul acesta nu a fost prea clar, mai ales dacă copilul ar fi devenit agresiv faţă de câini. Unul din acei câini a atacat. Este acesta un posibil scenariu al întâmplării de la care se poate pleca. Evident, eliberaţi de efectele emoţionale ale tragediei întâmplate, putem constata că ştirea „un câine a ucis un copil” este de fapt efectul şi nu cauza acestui lanţ al slăbiciunilor, construit în exclusivitate de om, mai ales prin suma de responsabilităţi pe care a neglijat să şi le asume. Plecând de la lipsa unui gard real, în delimitarea proprietăţii şi până la scăparea de sub supraveghere a unui copil de patru ani, aflat iniţial în perimetrul parcului, vom reuşi să păşim pe un drum real al întâmplării nefericite..
Nu „câinele este mai presus decât omul”, ci omul este mult mai jos decât ar trebui să-i fie responsabilităţile asumate faţă de iubirea creştină, iubire care nu-ţi dă dreptul să ucizi fie direct, fie prin nepăsare.
Răzbunarea nu trebuie canalizată spre animal, căci nu vom face nimic în plus pentru a ne proteja de viitoarele momente similare, cât mai ales este necesară o responsabilizare reală a celor implicaţi în acest proces de igenizare a vieţii de zi cu zi, astfel încât, „cel mai bun prieten al omului” să primească din partea omului un răspuns pe măsură.
Nimeni nu-şi ucide prietenii, aşa cum nimeni nu-şi trădează prietenii. Cel puţin dinspre partea câinilor este un lucru demonstrat, verificându-se o altă zicere: „prietenul la nevoie se cunoaşte”.