OCUPAŢI GĂRILE!

Adi Cristi

De ce nu ne convine Proiectul Roşia Montană? Poate pentru că ne sperie otrava care va rămâne după ce exploatarea va epuiza şi ultimul gram de aur din zăcământul aurifer sărac?!

Poate pentru că românii îşi doresc să ştie că mai au aur, acolo, undeva, în munţi, cum fiecare mai are acasă „bani albi pentru zile negre”, ascunşi în dulap, sub lenjeria de pat, apretată şi călcată, pregătită doar pentru musafiri?!

Poate pentru că această exploatare de miliarde de dolari o fac alţii şi nu doar noi, proprietarii de drept ai acestui zăcământ de aur, printre puţinele din Europa?!

Ne simţim din nou furaţi? În loc să ne „salveze americanii”, iată că ne pradă canadienii, care au şi ei dolarul lor, este adevărat, dolar canadian şi nu dolar SUA?! (La urma urmei, tot dolar e şi acela, oricum mult mai puternic decât leul nostru, fie el şi RON.)

Vorbim astfel despre „acordul dintre Executiv şi Roşia Montană Gold Corporation, la care compania canadiană Gabriel Resources deţine 80% din acţiuni, iar statul român, prin Minvest, 20% din acţiuni, inclus în Legea privind proiectul minier de la Roşia Montană. Acesta prevede obligaţii stricte pentru RMGC în ce priveşte investiţiile şi asigurările de mediu, în patrimoniul cultural şi în comunitatea de la Roşia Montană şi prezintă câştigul pe care Guvernul se aşteaptă să îl obţină din acest proiect minier”.

În timp ce firma canadiană a reuşit să convingă, după cercetările lor, „71% din votanţii comunităţilor miniere au spus DA mineritului în Apuseni”, românii din restul ţării devin din ce în ce mai vocali, din ce în ce mai decişi să strige din nou „Nu ne vindem ţara!”.

O afacere de miliarde de dolari, o afacere care nu se semnează „pe capota unei maşini”, o afacere cu mari consecinţe, atât în cazul în care „proiectul va trece” sau, atunci când finalul va fi dramatic pentru cei care au investit în Roşia Montană, înainte de a avea garanţia demarării acestei exploatări miniere de proporţii. Dezvoltatorii au mizat doar pe lipsa locurilor de muncă din ţară, neglijând celelalte lacune descoperite în structura proiectului, în special cele ţinând de protecţia mediului post-exploatare.

Mai mult, „luat la puricat”, proiectul s-a dovedit a fi mai mult un balon de săpun, este adevărat, în strălucirea aurului colorat, atâta timp cât din cele 2000 de locuri de muncă vor rămâne, pe timpul exploatării zăcământului, în jur de 900 sau chiar mai puţine. După 10-15 ani în locul muntelui ce aur a purtat în pântecul său va rămâne un munte de steril infestat de cianurile cu care s-a lucrat în procesul tehnologic de extragere a două grame de aur dintr-o tonă de pământ.

Tabloul post-exploatare, prin anii 2030, va fi unul dezolant. Acolo unde au lucrat „mult invocaţii salvatori ai şomajului românesc”, cei  „900 de angajaşi ai RMGC”, nu va mai lucra nimeni, din nou ţinutul va fi un ţinut părăsit. În locul muntelui de azi cu frumuseţea lui datorată Munţilor Apuseni, va rămâne un munte golaş, pe care nu numai că nu va mai creşte iarba, dar care poate să ţină locul acelui monument al singurătăţii, al gestului inutil de a ne vinde pe câţiva arginţi, fie ei şi de aur.

De fapt, din aurul nostru dat altora să ne înveţe cum să fim în continuare săracii Europei.

Poate fi şi şansa noastră ratată de a ne reveni „din pumnii crizei”, de a refuza, din prea multă suspiciune, ultimul tren care, se pare că, va trece prin gară, în timp ce noi ne tot încăpăţânăm să protestăm în pieţele publice ale oraşelor.

Se pare că am fi avut nevoie de comanda: „Ocupaţi gările!” şi nu pieţele publice, căci doar prin gară trece trenul, în timp ce prin piaţa publică a oraşului trec doar jandarmii!