Panait Cerna, 132 de ani de la naştere

Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu.A debutat cu un poem „Trecut”, imitație după poetul german Lenau în „Foaie interesantă”.

Poetul filosof s-a născut la 25 septembrie 1881 în comuna dobrogeană Cerna, aproape de Măcin. Panait Cerna a urmat cursurile şcolii primare în sat, pe cele liceale la “Nicolae Bălcescu”, în Brăila, şi cursurile Facultăţii de Litere la Bucureşti. În timpul studiilor a citit mult, căpătând o cultură impresionantă; a învăţat şi franceză, germană şi probabil italiană. În 1907 Titu Maiorescu i-a acordat o modestă bursă cu care să îşi continue studiile în Germania, în vederea obţinerii doctoratului. Acolo fost încontinuu măcinat de grija unei situaţii materiale precare şi de o boală care avea să îl răpună la 31 de ani. În februarie 1913 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Lirica de idei şi a fost proclamat în unanimitate “Doctor, magna cum laudae”. N-a apucat să se bucure de reuşită prea multă vreme: în luna următoare avea să fie ucis de boală; Criticul literar Paul Zarifopol i-a fost alături şi l -a îngrijit până în ultimul moment. Opera lui Panait Cerna este destul de restrânsă, din cauza dispariţiei sale timpurii şi a împrejurărilor, care i-au fost adesea vitrege. A publicat un volum de poezii, teza de doctorat, studii despre Eminescu şi Faust şi câteva recenzii. L-au preocupat probleme ale existenţei omului, ale atitudinii lui faţă de viaţă, ale societăţii şi timpului său. A iubit fiinţa umană cu pasiune, privit-o din perspectiva sentimentelor alese care o înalţă. Deosebită este poezia Iisus în care Panait Cerna îşi arată convingerea că dragostea faţă de oameni este forţa ce regenerează universul. Despre această poezie şi despre creatorul ei îşi amintea cu plăcere profesorul şi pedagogul Onisifor Ghibu care fusese nu numai contemporan, dar şi prieten cu Panait Cerna. Mărturia sa, înregistrată în 1972 ? se află astăzi în Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, donaţie a fiului, Octavian Ghibu.

“…a trăit o viaţă grefată toată pe ideea frumosului şi nu numai a frumosului obişnuit, de formă, ci a frumosului de valoare spirituală adâncă şi înaltă”

“Pe Panait Cerna l-am cunoscut la Bucureşti în anul şcolar 1905 pe care l-am petrecut la universitatea din capitala vechii Românii. El îşi terminase studiile la Facultatea de Litere cu un an mai înaite, îşi luase licenţa şi acuma era militar. Venea din când în când la şedinţele Societăţii de lectură a Societăţii Studenţilor în Litere ca oaspe şi ca fost membru activ al acelei Societăţi. Era îmbrăcat, bineînţeles, în uniformă militară, un om mărunţel, cu ochi foarte vii, cu o musteaţă pronunţată, neagră, cu mişcări liniştite, dar în acelaşi timp trădând şi o anumită nervozitate, aproape permanentă. Asculta ceea ce se citea sau recita din partea membrilor Societăţii, dar se agita mereu pe marginea prestaţiunilor, fie că le aproba, fie că dezaproba. Ştiam că este Panait Cerna pe care-l cunoşteam din Sămănătorul, dar n-am avut priliejul să fac cunoştinţă personală cu el. Acest prilej l-am avut mai târziu, la 1908, la Heidelberg, în Germania. Eram student la Strasbourg de unde m-am dus pentru 10 zile la Heidelberg să cunosc acest vechi centru universitar şi să audiez, măcar şi câte o singură oră, doi profesori mari, unul de filosofie şi celălalt de teologie. Încă din primele zile petrecute la Heidelberg unde n-aveam nici o cunoştinţă – stăteam la o pensiune oarecare – într-o zi, trecând pe o stradă mai puţin frecventată, surprind pe neaşteptate o convorbire între două persoane care veneau în urma mea, în româneşte. M-am întors foarte bucuros că întâlnesc români; când mă uit, unul dintre cei doi era Cerna pe care îl cunoşteam după figură foarte bine. Bucuros că dau faţă cu el, zic: “Domnul Cerna!” “Da, dragă!” “Eu sunt cutare, student din Transilvania, la Strasbourg…” “Ei, dragă Ghibu…” – ne-am împrietenit, pot să spun, din primul moment, lucru cam rar în viaţa mea (…). El era de curând venit la Heidelberg pentru a urma studiile de filosofie acolo (…). Din primele momente, am spus, ne-am găsit prieteni, şi încă prieteni intimi. Ne-am apucat să discutăm valoarea unor profesori de la Heidelberg pe care îi asculta şi el, înţelegând mai puţin decât înţelegeam eu, din cauza cunoaşterii insuficienţe a limbii. Schimburi de păreri, aprecieri, m-a chemat la el acasă. Era numai nerv amicul meu… (…) Ne înţelegeam foarte bine, fiindcă era un om de o inteligenţă foarte ascuţită şi de o cultură care era mult mai presus de aceea pe care o putusem eu dobândi până atunci, în special în materie de literatură şi de filosofie era într-o evoluţie permanent ascendentă, faţă de care eu aveam un destul de mare respect.  Bietul poet şi student lupta cu o sărăcie nemaipomenită; avea bursă de la Bucureşti, dar nu era prea chibzuit în întrebuinţarea banilor şi când avea bani, îi cheltuia fără rost şi după aceea rămânea să moară de foame. La un moment dat, zice: “Dragă Ghibu, eu aş mânca astăzi ceva, dar să ştii că n-am o lescaie! Nu poţi să-mi împrumuţi tu 20 de mărci? Tu ştiu că ai bani, văd că eşti foarte chibzuit! Ţi-i, trimit eu…” Aveam posibilitatea să-l ajut cu această sumă pe care i-am şi înmânat-o imediat, încât bietul om n-a mai suferit de foame. Eu am plecat între timp la Strasbourg, el mi-a trimis după câtăva vreme mandatul cu suma pe care o împrumutasem, cu câteva cuvinte pe care, din păcate, nu le mai posed. Mi-aduc însă aminte că, într-o călătorie pe care am făcut-o de la Strasbourg la Luxemburg, sub impresia oraşului acestuia, capitala unui mic ducat, mi-am adus aminte de Cerna şi-am scris o ilustrată cu câteva mici fraze acolo, pe care a primit-o şi la care mi-a răspuns, mulţumindu-mi în mod deosebit pentru că m-am gândit că din acel centru interesant – un ducat cât o palmă de pământ care se guvernează singură – şi mă întrebă într-o carte poştală care iarăşi s-a pierdut, dacă n-aş putea să-i dau amănunte despre impresiile pe care le-am avut la Luxemburg. Nu mai ţin minte dacă i-am răspuns sau nu, eu m-am întors la Strasbourg şi el a rămas la Heidelberg încă un semestru, după care a trecut la Berlin. În anul următor, când eu am trecut de la Strasbourg la Yena, am făcut o călătorie de patru săptămâni la Berlin, unde l-am regăsit mai liniştit, mai frământat pe o linie mai calmă de probleme, se gândea la teza lui de doctorat, îmi spunea fel de fel de amănunte în legătură cu interpretări pe care le dă el unor probleme de estetică care-l preocupau şi care l-au muncit într-o măsură aşa de mare, încât în loc să-l ajute să se ridice în viaţă la un nivel mai înalt, au avut ca urmare curmarea vieţii bietului om de ştiinţă care, în versuri minunate, a cântat virtuţi într-o formă care a fost asemanată, cu oarecare dreptate, cu aceea a lui Eminescu. Au fost contemporani care socoteau că Cerna este cel mai de seamă poet, după Eminescu. Aprecierea poate că este într-o oarecare măsură exagerată, dar în realitate prietenul meu a atins culmi peste care istoria literaturii româneşti n-a putut trece şi nu va putea trece. Mi-a căzut în mână nu demult un volumaş apărut în Editura Tineretului, care cuprinde partea cea mai mare a operei poetice nu prea bogate a lui Cerna, apărut sub alt titlu decât a apărut la timpul său, cu poezii în care, cu mari surprize şi cu mare tristeţe, am descoperit două – aş putea să spun – “crime” literare. Mai întâi, a fost omisă cu totul o poezie intitulată Iisus, în care poetul şi filosoful care se ştiuse ridica până la înălţimi minunate, exprima gândurile şi sentimentele lui faţă de marea figură a istoriei care a fost Iisus Hristos care a influenţat pe mulţi mari scriitori ai tuturor literaturilor şi a fost un subiect pe care poetul român l-a dezvoltat într-un mod minunat! Poezia a fost lăsată cu totul afară în ediţia pentru tineret, ceea ce este regretabil, pentru că fără această poezie, prezinţi un Cerna mutilat. O a doua, să-i zic “crimă”: Cerna a scris o poezie intitulată Către pace în care, într-o vreme când lumea vorbea de necesitatea absolută a păcii, el se scula împotriva acestei naivităţi şi spunea: “Te dorim, pace! Dar nu acum… Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda / De-ar amuţi în mâna noastră durda?!…” – noi nu putem să ne gandim la pace, fiindcă avem de răzbunat un trecut dureros, după încheierea căruia vom veni la altarul tău şi te vom invoca să vii ca stăpână a sufletelor noastre şi a lumii intregi… Poezia aceasta a fost mutilată până la absurd, lasând afară, fără vreo amintire, tot ce este mai frumos în ea şi făcând dintr-o mare operă de artă un ciob oarcare care n-are nici un sens! (…) În tot cazul, printre prietenii mei din tinereţe, păstrez amintirea, aş putea să spun chiar sfântă, a unui om care a trăit o viaţă minunată, grefată toată pe ideea frumosului şi nu numai a frumosului obişnuit, de formă, ci a frumosului de valoare spirituală adâncă şi înaltă”.

[Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune, înregistrare realizată de Octavian Ghibu, 1972]