24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Mai avem de aşteptat până când vom fi în stare să privim cu ochi buni activitatea celor care ne conduc. Acest termen de aşteptare ne plasează într-un stand by păgubos, generator de tensiuni şi conflicte, ce nu-şi au decât o motivaţie emoţională. Nimic mai mult. Pierdem vremea. Consumăm inutil, timp şi resurse, ca un motor ce funcţionează în gol. De 23 de ani nu facem altceva decât să ne enervăm ba pe unii, ba pe alţii, ba chiar şi pe noi, cei care ajungem să fim aceeaşi carne de tun pe care, istoriceşte vorbind, conducătorii nu ezită să o folosească, trăind în cele din urmă iluzia înaintării lor cu un singur pas. Evidenţele confirmă faptul că acest pas de cele mai multe ori este făcut înapoi şi nicidecum înainte. Suntem plasaţi într-un nesperat regret că nu mai ajungem măcar să exersăm paşii de dans ai tangoului, paşi în care există prin definiţie şi acei mult visaţi „doi paşi înainte”.
Debusolare, confuzie, regrete faţă de timpul trăit, indiferent dacă acesta ne aduce aminte de cicatricele pe care ne-am construit acest viitor, consumat astăzi ca pe un prezent obligatoriu, inutil şi greu de înţeles sunt tot atâtea stări ale ambiguităţii la curţile căreia slujim. Formulele după care încercăm să descoperim soluţia ieşirii din impas se dovedesc a fi false, fără adevărurile pe care am fi dorit să ne salvăm, să ajungem la mal, să simţim sub tălpi terenul bun de construcţie. Trăim încă în spaţiul nisipurilor mişcătoare, a unei instabilităţi greu de stăpânit, în care echilibrul nostru este serios afectat. Nu reuşim nici astăzi, după 23 de ani de exersări repetate, să înţelegem cum sună libertatea, cum trebuie să fie interpretată, astfel încât să nu producem stridenţe supărătoare şi, în acelaşi timp, păguboase pentru înţelegerea vieţii în coordonatele ei principale, limite între care suntem doritori să ne construim existenţa.
Suntem conştienţi că „avem o singură viaţă”, pe care dorim să o trăim, dar nu oricum. Acest „dar nu oricum” ne pune în conflict direct cu cei care îşi asumă rolul de a ne reprezenta chiar şi în acest demers intim al fiecăruia, dovedindu-se a fi brutali şi nedrepţi faţă de viziunea noastră de a interpreta binele şi traiul decent. Avem nu doar ambiţii, dar şi pretenţia de a fi respectaţi în alegerile noastre, mai ales că de acestea depinde arhitectura vieţii fiecăruia, astfel încât să nu ne trezim încolonaţi pentru a avea acelaşi vis sau a interpreta acelaşi cântec, „cu dreptul înainte, marş”! Nu suntem încă dispuşi să-l auzim şi pe cel de lângă noi, fiind mult prea preocupaţi „să ne auzim ceea ce spunem singuri, cu glas tare, strigând, ţipând, urlând”. Avem, trebuie să ne obişnuim cu acest adevăr, timp mult prea puţin pentru a dialoga şi mult prea mult pentru a protesta.
Poate, cândva, vom conştientiza că uneori prea mult protest înseamnă şi prea multă risipă, aşa cum, de fapt, se întâmplă cu tot ceea ce ne este de prisosinţă.
