24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Nu ştiu dacă Victor Ponta mai avea nevoie şi de vânzoleala creată în jurul Codului insolvenţei. Chiar dacă la concurenţă cu acest nou scandal intră şi proiectul Roşia Montană, şi „cucul de la ora 18.30, de la Palatul Cotroceni”, chiar dacă nemulţumirile deja tradiţionale ale românilor rămân în prima linie a frontului guvernamental, vădita nedreptate pe care acest nou cod o face mass mediei ţine mai mult ca oricând în breaking news subiectul cu pricina.
Indiferent de cât de bine intenţionate sunt precizările noii reglementări, pentru a responsabiliza pe toţi cei care au ajuns datornici la stat, aplicarea în stil „otova” a acestor prevederi legale nu va face decât rău atât economiei naţionale, cât şi vieţii de zi cu zi a societăţii româneşti, atât de greu afectată de criză. De fapt, trebuie să recunoaştem şi astfel să ne comportăm nuanţat, că există o serie de domenii ce au primit loviturile crizei economico-financiare direct în bărbie, iar altele au fost mai mult sau mai puţin menajate, unda de şoc atingându-le doar vârful aripii sau ciuful rebel. Sunt, de asemenea, zone ale activităţilor din domeniul utilităţii publice, cum este şi presa, puternic afectate de prăbuşirea pieţii de publicitate, în special, dar şi de revenirea la acele jocuri politice de direcţionare servită a unor publicităţi guvernamentale sau a unor apropiaţi ai actualei puteri, astfel încât să se producă un dezechilibru vizibil pe piaţa media. Înregistrăm la această oră publicaţii care reuşesc să meargă mai departe, ajutate fiind de conjunctura politică creată, dar şi instituţii media aflate în prag de colaps, în primul rând datorită izolării lor voite de către guvernaţi, pe motiv că aceste surse de informaţii nu mai sunt credibile, atâta timp cât „critică nefondat pe cei aflaţi la putere”.
Paradoxal, pentru democraţie, ar trebui să recunoaştem şi să înţelegem că, mult mai importantă este o instituţie media care critică puterea (pe drept sau pe nedrept – aceasta este o cu totul altă problemă, ce poate fi reglată prin mecanismele deja existente în piaţă), decât o publicaţie care este pe aceeaşi lungime de undă cu decidenţii vremurilor. Mult mai importantă este opoziţia ca alternativă credibilă la guvernare decât guvernarea propriu-zisă. Unanimitatea, chiar dacă poartă în sine gestul convingerii totale, ea are acea antimaterie a stagnării, a anulării următorului pas şi, mai ales, a direcţie în care acesta trebuie făcut. Fără critică, fără contradicţie, fără o altfel de cale de urmat suntem condamnaţi la a naviga prin ceaţă, prin pâclă, lipsiţi de reperele după care putem să ne orientăm, rămaşi în afara sistemelor de referinţă.
Presa, chiar dacă critică Puterea, nu este duşmanul acesteia, ci, din contra, este farul după care se poate ghida cel care este pus în situaţia să decidă pentru popor, nu doar pentru el. Aceasta este marea diferenţă care, din prea multe orgolii rănite, nu este percepută de cei care ar trebui să înţeleagă primii aceste mecanisme ale puterii. Indiferent de cât de nedreaptă şi neadevărată este o prestaţie jurnalistică, ea nu trebuie anulată prin sistarea libertăţii presei sau nimicirea organului de presă emitent, ci ea poate fi combătută, ridicată în picioare, pusă la colţ, cu argumente imbatabile. Astfel, instituţia media în culpă va suporta un proces de decredibilizare pe propria-i limbă, mult mai sever şi mult mai neiertător decât orice altă măsură administrativă, de „a pune pumnul în gura presei”. Nu de alta dar, o astfel de procedură, iată, demonstrează că pumnul respectiv este inevitabil muşcat.
Presa, în ansamblul ei, ar trebui să provoace o discuţie aplicată nu atât a rolului ei în societate, cât mai ales atitudinea specială a guvernaţilor pe care ar trebui să o afişeze faţă de această „a patra putere în stat”, fără de care nu se poate înainta nici măcar un pas. Imaginaţi-vă o zi fără informaţie. Imaginaţi-vă o cădere din avion. Aceasta poate fi metafora cu ajutorul căreia încerc să susţin importanţa tratării presei cu alte mijloace decât cele folosite la reglementarea activităţii de la simigeria de tradiţie, din colţul fiecărei străzi, căci, nu putem ascunde această nouă îndeletnicire a românului flămând: am redescoperit covrigul, ca masă pe care o luăm în oraş, chiar şi cu prietenii.
