CU DUMNEZEU, ÎNAINTE!

Adi Cristi

A mai trecut o „Sfântă Parascheva” peste noi. Un oraş primitor, sufocat de pelerini, de comercianţi, impregnat de mirosurile aţâţătoare de mititei şi de kürtös – colaci, a oferit vizitatorilor, poate totuşi mai puţini decât în ani trecuţi, sau aceasta să fie doar o falsă impresie datorată unei organizări impecabile din partea Primăriei.

Moment de mare profunzime spirituală, Liturghia, ţinută de această dată „în mijlocul credincioşilor, ieşind din perimetrul Catedralei Mitropolitane pe pasajul pietonal Ştefan cel Mare şi Sfânt, a oferit tuturor celor prezenţi o lecţie de credinţă desăvârşită. O lecţie ce a avut forţa necesară detaşării de magnetismul timpului prezent (cu toate necazurile şi nevoile sale, păstrate sub formă de lest, de contra-greutate, care să ne ţină cu picioarele lipite sau chiar înfipte în pământ), apropiindu-ne până la contopire de iubirea dumnezeiască, de şoapta care ne ţine de mână în trecerile noastre peste cumpenele vieţii, momente decisive în care credinţa în Dumnezeu ne este nu numai de mare folos, cât mai ales ne este decisivă în a alege „calea cea dreaptă”.

Hramul Catedralei Mitropolitane Moldovei şi Bucovine are această forţă reală ce poate să aducă la Iaşi sute de mii de pelerini, doar pentru ca aceştia să atingă moaştele Prea Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea noastră, atingere care ne aduce fiecăruia dintre noi acea speranţă a regăsirii încrederii în Dumnezeu care să ne fie parte şi călăuză viitorului pas înainte.

Oamenii au nevoie de acest gen de întovărăşire, chiar dacă pe drumul lor merg, de regulă, singuri. Speranţa în lucrurile necesare, în faptele decisive pentru viaţa de zi cu zi ne face părtaşii propriei noastre singurătăţi, a zbaterii fiecăruia dintre noi pentru a găsi formula câştigătoare după care să ne construim o viaţă, dacă nu lipsită de griji, atunci, cel puţin, o viaţă decentă.

Ceea ce nu au reuşit încă să facă politicienii, prezenţi şi anul acesta în număr semnificativ aplecaţi asupra raclei, cu moaştele Sfintei Parascheva, de la Iaşi, a încercat în aceste zile în capitala spirituală a ţării să facă credinţa adevărată în Dumnezeu. Oferta speranţei a fost nu neapărat nelimitată cât mai ales atât cât să ajungă celor care au în sistemul lor de valori inclusă şi nevoia de credinţă, de milostivire, de mântuire.

De fiecare dată întâlnirea cu Dumnezeu este, de fapt, o întâlnire cu tine însuţi. Astfel, reuşeşti să te provoci la cel mai greu examen pe care îl poate susţine un om, acela al probării responsabilităţii de care trebuie să dai dovadă atunci când ţi-ai asumat să reprezinţi destinul comunităţii, ce a investit în tine încredere şi speranţă. În astfel de situaţii de meditaţie, de rugăciune, de tăcere, de pioşenie apare sentimentul solidarităţii, milostivirea, gestul umilinţei, prin spălarea picioarelor celui de lângă tine, sub formă de automutilare a orgoliului tău, a vanităţii care te-ar putea duce la pierzanie.

Adunarea sub aceeaşi rugăciune a tuturor fraţilor în aceeaşi credinţă oferă imaginea forţei acestei uniri întru Dumnezeu, făcându-ne astfel să descoperim forţa noastră, valoarea reală a rugăciunii, chiar dacă a fost întâlnită şi dezamăgirea, alături de mulţumirea pelerinilor care au revenit şi în acest an la Iaşi. La Iaşi, de această dată a murit o femeie, ca un sacrificiu pe care nu şi l-a dorit nimeni.

Politicienii nu au vrut să lipsească de la spectacolul religios, ştiind că Dumnezeu s-a dovedit a fi cel mai bun agent electoral. Mai mult, edilii Iaşilor nu au ezitat să ofere pelerinilor şi imaginea profundă a spectacolului laic, construit prin suprapunere pe sărbătoarea religioasă, punctând astfel sărbătorile Iaşilor. Anul acesta, nu putem să ignorăm lucrul acesta, s-a atins profesionalismul şi în ceea ce priveşte replica spectacolului cultural, ce a avut loc în Sala Teatrului Naţional.

Să ne bucurăm pentru ceea ce a fost, să ne îngrijim de ceea ce va veni. Cu Dumnezeu, înainte!