SĂRITURA PESTE CAL

Adi Cristi

Paradoxul pe care clasa politică românească îl cultivă de 23 de ani se referă, cu precădere, la imposibilitatea gestionării puterii „în deplinătatea facultăţilor ei mintale”, din momentul în care trece din opoziţie la putere.

Tot discursul corect şi câştigător, pe care l-a practicat în opoziţie, rămâne în opoziţie. Formaţiunea politică, ce a fost aleasă de electorat să conducă „destinele ţării”, se dovedeşte a fi, indiferent de culoarea sa politică, dezamăgitoare. Nimic din maturitatea şi înţelepciunea, probate în opoziţie, nu se mai regăsesc în noua atitudine pe care noua putere o arată celor care au făcut psibilă „victoria în alegeri”. Se spune că „puterea corupe”, ceea ce nu poate fi decât un adevăr, ce se demonstrează implicit, atunci când se ajunge la această dificilă şi, din ce în ce mai ingrată, gestiune.

Puterea este atât de tentantă încât deţinătorii ei nu mai ţine cont de principiile eticii şi ale moralei, fie şi doar ale bunului simţ, invadând realitatea cu apăsarea cizmei cotropitoare, a unei atitudini agresive, intransigente, inflexibile, greu de explicat, în aceeaşi termeni cu care alianţa politică USL, de exemplu, a câştigat ultimele alegeri parlamentare.

Mesajul actual al USL, chiar dacă rămâne fidel electoratului, cetăţeanului, se distanţează, „văzând cu ochii”, într-o direcţie opusă celei promise. Cetăţeanul simte şi ţine minte. Vede şi ţine minte. Se revoltă şi ţine minte Chiar dacă, doar o dată la patru ani, el poate să intervină decisiv arhitectura scenei politice, prin vot, „uitarea” sau „iertarea” nu mai pot fi folosite în avantajul celui aflat la putere. Electoratul nu mai iartă. Nu mai poate fi confundat cu gloata, cu masa amorfă a celor care merg la vot şi pun ştampila pe zâmbetul multicolor al candidatului.

Din 2012 românii au demonstrat că ştiu să voteze „în cunoştinţă de cauză”. Ştiu că de votul lor va depinde viitorul zilei de mâine, care ţine cel puţin 1461 de zile, atât cât durează până „a doua zi” într-un ciclu electoral.

USL a intrat pe scena politică cu eticheta „marii speranţei”, nu neapărat pentru îndeplinirea a  nu ştiu cărei promisiuni, cât mai ales a speranţei că, după 22 de ani, puterea va ţine cont de poporul pe care încearcă să-l conducă.

Va avea grijă de ţară, având grijă de popor. Nimeni nu se va supăra dacă măsura luată, oricât de dură poate fi ea, este aceeaşi pentru toţi. Ne „îndoaie de la mijloc” pe toţi, nu doar pe unii şi altora oferindu-le avantaje sau satisfacţii.

Exemplul cel mai viu nu poate fi altul decât cel oferit de OUG 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Prin această reglementare Guvernul Ponta reuşeşte să se descalifice în ochii celor care „au votata şi vor mai vota încă”, oferindu-le imaginea celui care „una vorbeşte şi alta face”. Mai mult, ordonanţa în sine, este respinsă de Curtea Constituţională a României, pe motiv de neconstituţionalitate, în urma sesizării ei de către Avocatul Poporului. De fapt, art.81 este cel care se demonstrează a fi vădit împotriva mass media, provocându-i acesteia pagube ireparabile, prin pierderea licenţei de emisie din momentul declanşării insolvenţei firmei respective.  În sesizare, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile atacate contravin art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Chiar dacă efectele unei asemenea exagerări, ce poate fi decontată doar în planul „jocurilor din culisele puterii”, nu aveau cum să fie produse în realitate, ele pun actuala alianţă politică USL într-o postură ingrată, identificând-o cu „duşmanul care atacă presa”, singurul aliat credibil al cetăţeanului, singurul adversar redutabil al oricărei guvernări, ce îşi propune sau chiar sare calul din prea mult elan.