DANSUL FRUNZELOR CĂZĂTOARE

Adi Cristi

Am intrat deja în luna noiembrie, lună care ne dă fiori, sugerându-ne gerul şi nămeţii iernii, febra cadourilor dar şi aduceri aminte de tristă regăsire. În această lună există o zi de 7 noiembrie, ce a mutilat sensibilitatea şi inteligenţa umană, până la configuraţia mutanţilor.

Neinspiraţie sau pedeapsă, lovitură sub centură, cu care, o anume parte a lumii, a fost pedepsită să se aplece sub greutatea durerii, a înstrăinării de sentimentul omenesc de a fi împreună „şi la bine, dar şi la greu”.

Intrăm în luna noiembrie oarecum timoraţi de victoria revoluţiei socialiste, punctată de slavele de tun de pe crucişătorul Aurora, rămas pe retina istorie sub forma momentului decisiv, de mare cotitură universală.

După 96 de ani de la momentul zero al trecerii de la capitalism la socialism, iată că, socialismul are deja 23 de ani de „regrete eterne”, din partea celor care consideră şi astăzi că „înainte a fost mai bine”.

Nostalgia, într-o asemenea componentă,  nu mai este periculoasă sau poate fi atât de periculoasă cât să răscolească doar fantasmele personale ale celor care nu au reuşit, după mai bine de două decenii de libertate, să se acomodeze spaţiului liber, valorilor unei democraţii autentice, în care respectul faţă de valoare să fie decisiv în orice tip de competiţie.

Sunt date din istorie care ne recheamă constant la bară, pentru a depune mărturie, că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, oricâtă nostalgie ne mai înconjoară sau se risipeşte precum ultimele firicele ale fumului, prin coşul casei încălzite.

Nu avem dreptul să uităm nimic din ceea ce ne-a provocat durere, chiar şi numai pentru că un lucru uitat se recreează singur, revine în actualitate ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Forţa întoarcerii din naivitatea celor care nu fac altceva decât să ignore istoria dezastrelor lumii este, de fiecare dată, mult mai puternică, mult mai acaparatoare, provocând pagube însutite faţă de cele iniţiale. Nu avem dreptul să ne uităm durerea, cum nu avem dreptul să uităm consecinţele care ne-au pus cu faţa la zid, care ne-au condamnat la moarte de câteva ori pentru aceleaşi slăbiciuni ale firii noastre, delăsătoare, ignorante, credule cu versiunea superficială a neîntâmplării, doar pe considerentele că „aşa ceva nu se mai poate întâmpla şi a doua oară”.

Ţinerea noastră de minte este cu atât mai precară cu cât rănile ni se cicatrizează  mai repede. Vedem în fiecare pas înainte o şansă în plus de a da uitării pedeapsa pe care a îndurat-o pe nedrept, gândind că, dacă vom merge înainte, vom depăşi obstacolul, vom trece peste durere şi peste tot ceea ce ar putea să ne aducă aminte de sacrificiu, de pedeapsa îndurată, chiar şi pe nedrept.

„Datul paginii mai departe” nu înseamnă scoaterea  acesteia din carte. Nu avem cum să ne simplificăm viaţa prin scoaterea din tomul întâmplărilor acele pasaje însângerate, doar pentru a le uita, doar pentru a nu le mai întâlni niciodată. Orice pagină, astfel smulsă din viaţa noastră, are capacitatea de a se rescrie, de a se recrea, repet, cu o virulenţă şi cu o nervozitate mult mai accentuată, mult mai mare.

Noiembrie este o lună în care, fiecare dintre noi, ar trebui să recitească marea victorie a revoluţiei socialiste, pentru a fi pregătiţi tot timpul să ne ferim, să ne protejăm de o eventuală recrudescenţă a acestor tentante ucigătoare idei.

În noiembrie se nasc şi primii fulgi de zăpadă şi primele aşchii de ger, care sar în imediata noastră apropiere.

În noiembrie toamna îşi dă sufletul peste cap, pentru a ne descrie dansul ultimilor frunze căzătoare, în locul destinelor noastre la fel de firave.