NUIAUA LUI MOŞ NICOLAE

Moş Nicolae a venit şi în acest an la copiii cuminţi, umplându-le cizmuliţele cu dulciuri. Acest gest ne confirmă cuminţenia micuţilor, care au primit astfel de daruri.  Pentru cei obraznici şi neascultători Moşul a adus o nuia, cu ajutorul căreia nu s-a sfiit să aplice corecţia „bătăii rupte din Rai”. Din acest moment poate fi folosit telefonul la care cei mici pot reclama abuzurile săvârşite asupra lor, astfel încât să reacţioneze imediat cei da la Protecţia Copilului.

Începem să ne situăm în realităţi multiple, ce nu se pot intersecta, fiind definite de spaţii total diferite. Dacă răsplata este bine mersi acceptată fără nici o rezervă, pedeapsa începe să-şi piardă funcţia ei educativă. Copilul care greşeşte nu trebuie bătut, asupra lui nu mai este permisă coerciţia fizică. El trebuie înţeles şi disciplinat prin metodele paşnice ale educaţiei, ale dialogului, ale exemplului desprins din panoul „Aşa DA, aşa NU”.  Educarea a depăşit stadiul impus de milenii de Moş Nicolae, cu a sa nuia şi „cal Bălan”, pe care copii erau nevoiţi să-l încalece atunci când trebuiau să fie pedepsiţi pentru năzbâtiile lor „ce aduceau atingere unui comportament civilizat”. Educaţia prin timorare, prin inducerea unor reflexe condiţionate de genul „nu pune mâna că frige” şi-a trăit veacul „şi-a mâncat mălaiul”.

Lui Moş Nicolae i s-a confiscat nuiaua, rămânându-i doar punga cu bomboane. I s-a redus norma, fiind folosit doar pentru a răsplăti copiii ascultători.  Dar, „năzdrăvanii”, neliniştiţii, energicii, fanteziştii, cu ei ce facem? Cine îi mai pedepseşte, cine îi mai aduce pe drumul cel bun? Cine le mai consumă energiile debordante şi imaginaţia în faţa căreia realitatea îşi dovedeşte neputinţa?

Şi tot în tezaurul acestui popor plin de înţelepţi există o zicere de genul Mult mai uşor e să ţii în hăţuri un bidiviu, decât să ai o gloabă în care trebuie să dai cu biciul pentru fiecare mişcare”. Mult mai sănătos e să ai un copil activ, energic, plin de iniţiative, pe care să-l struneşti, decât să ai un molâu, care se mişcă doar  dacă este îndemnat să o facă.

Copilul îşi dovedeşte personalitatea încă de mic. Din acele prime zile ale naşterii este nevoie să-l înţelegem, să-i acceptăm dorinţele, fără însă a-l face robul acestora. Poate aici să fie secretul, care ne va îndepărta de pedeapsa fizică de mai târziu, pedeapsă decontată invariabil de părinţi constatării „nu mai pot să mă înţeleg cu el”.

Vorbim despre această demitizare a nuielei lui Moş Nicolae acum când se spune că trăim un deficit imens de educaţie, că triumviratul, familie – şcoală – societate   se află într-un mare impas. Metodele educaţionale sunt de pe vremea „Calului Bălan”, în timp ce realităţile cu care trebuie să ne confruntăm sunt ale acestui început de nou mileniu.

Trebuie să ne debarasăm de „carul cu boi”, cu care tot încercăm să ne ducem copilul la şcoală şi să folosim mijloacele timpului în care trăim. Nu mai avem în picioare opinci, fără însă a avea ceva cu opincile propriu-zise. Acestea le păstrăm şi ne conservăm tradiţiile şi obiceiurile, găsindu-le funcţii şi destine muzeale, de mărturii ale continuităţii noastre în spaţiul în care trăim, fără însă a continua să ne folosim de ele în provocările pe care viaţa de zi cu zi ni le scot în cale. Dacă nu vom sesiza diferenţa dintre ceaunul de tuci şi oala minune vom deveni propriile noastre victime, uneori „trădate” de proprii noştri copii puşi în situaţia de a suna la 116111 pentru a-l reclama pe Moş Nicolae sau pe oricine altcineva se foloseşte de nuiaua acestuia.