24 IANUARIE – O RANĂ ÎNCĂ SÂNGERÂNDĂ PENTRU IAȘI ȘI PENTRU ȚARĂ

adicristi01Nici anul acesta ziua de 24 ianuarie nu a căpătat ținuta ei firească, de sărbătoare națională. Este ca și cum ai fi pus în situația de a nu-ți respecta părinții. De a nu-i lua în seamă. Să nu ții cont de ceea ce însemană ei pentru tine, ”carne din carnea lor, suflet din sufletul lor”.

24 ianuarie 1859 este pentru destinul poporului român ziua în care a fost articulată, într-un eveniment coerent, ideea de unitate națonală. Nu mai vorbim despre ”sacrificul Iașilor, ce a dat profunzime și o puternică personalitate zilei în care unirea Principatelor Române a dat tonul la Marea Unire, ce avea să se întâmple la 1 decembrie 1918, după 59 de ani din momentul  în care ”Milcovul a fost secat dintr-o sorbire”.

La 24 ianuarie 1859 românii au reușit să probeze cât de puternic poate fi îndemnul ”Hai să dăm mână cu mână!” și, mai ales, au putut să înțeleagă care pot fi beneficiile reale ale unificării țării după dimensiunea limbii române, a tradițiilor și, mai ales, a moștenirii aceluiași neam, de la cimitre la viitorul aceastui spațiu greu de divizat.

Unirea Principatelor Române a fost semnalul dat înspre popor precum că țara se întemeiază pe talpa ei și este cu fruntea sus, prin fruntea conducătroilor ei. Avem nevoie și astăzi să înțelegem rolul pe care l-a avut această unire întru desăvârșirea statului național român, pe care astăzi încercăm să-l salvăm.

De fapt, de la 1859 și până astăzi, trecând prin 1918 și 1940, românii au avut posibilitatea să înțeleagă cât de importantă a fost acea desprindere din anonimatul fărâmelor, în zona reală de vizibilitate a întregului, a țării repusă pe harta intereselor Marilor Puteri.

Din acel moment de 24 ianuarie 1859 se poate spune că România a început să conteze și dincolo de granițele țării, fiind luată în seamă, ajutată, susținută și cooptată pentru eventualele alianțe, ce nu au întârziat să apară, mai ales după Marea Unire de la 1918. Ziua de 24 ianuarie ar trebui receptată ca fiind ziua în care poporul român s-a deșteptat, și-a cultivat personalitatea în direcția demnității, a veritcalității de a se ține cont de această țară liberă, independentă și stăpână pe soarta și destinul ei.

Cu toate acestea, iată cum, o nouă propunere pornită din Iași, pentru a pune într-o lumină totală acest moment al unirii celor două provincii românești, întâmpină o rezistență inexplicabilă, mai ales din partea Capitalei, mai aprecis, a conducătorilor actuali ai țării. Așa cum se întâmplă cu fireasca recunoaștere a Iașului ca oraș inițiator al Revoluției Române de la 1989, prin acțiunea Frontului Popular Român din 14 decembrie 1989, tot așa s-a întmplat și cu decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare națională, pusă la dispoziția întregului popor român, adăugându-se astfel la zilele de însemnătate decisivă pentru istoria patriei.

Suntem încă dominați de patimi și de orgolii rănite, de vendete ce nu reușesc să ne stăpânească obrăzniciile și nervozitățile datorită cărora nu suntem în stare să judecăm lucid prezentul care ne domină nepermis de violent. Avem prea multă emoție pusă în deciziile cu care ne prezentăm în fața poporului a fi lucizi și cu mare dragoste de țară. Nu, nu avem chiar atât de multă dragoste de țară, pe care o invocăm cu ușurința și dexteritatea prestidigitatorului care scoate exclamații de uimire din mijlocul celor care privesc vrăjiți sau hipnotizați de prestarea celui de pe scenă, fie ea și de pe scena politică.

Niciodată Iașul nu a cerut mai mult decât merită, chiar și numai pentru că, aici, în acest spațiu al ”inimii române”, tot timpul s-a pus probelma pasului înainte, al inițiativei, al progresului, fie că a fost vorba despre un progres social, cultural sau politic.

Din Iași a început totul, în Iași s-a construit modelul unei democrații liberale ce avea să revină, de această dată acoperind întreaga țară, după ce o dictatură nemiloasă a fost spulberată. Poate și numai pentru atât ar trebui să primim condescendența liderilor politici de la București, astăzi, aici, în Piața Unirii. Poate și după trecerea a 155 de ani nu ar fi prea târziu pentru acest gest recuperator de demnitate națională.