Încercăm să ne sprijinim de noi înșine, chiar dacă mult mai sănătos și mai credibil ar fi să ne sprijinim de cel de lângă noi, astfel încât și acesta să aibă siguranța umărului sprijinitor. Nu poți răzbate printr-un teritoriu fără a avea cultivată acea formă de întovărășire, care să te salveze de la singurătate, dar și de la păguboasa metodă de ”a te descurca singur”. Singurătatea nu este pentru oameni, chiar dacă ei sunt cei mai fideli consumatori de ”clipe rătăcite”. Singurătatea face parte din refulările spiritului surprins stingher în fața durității unei realități ce nu face concesii.
Într-o astfel de stare se merge pe ultimul drum. Oamenii uciși de indiferența, ignoranța și nepăsarea semenilor definesc pagubele colaterale ale lipsei de răspundere a celor care și-au asumat rolul de a ne reprezenta, de a lucra pentru noi. O astfel de stare nu este străină timpului prezent pe care-l construim. De cele mai multe ori se spune că un timp construit este de fapt un timp al trecutului și nicidecum al prezentului. Noi nu tărim în prezentul pe care îl construim. Fără sofisme putem să ne facem înțeleși, gândind că niciodată nu suntem atât de iuți încât să reușim să ne construim orizontul care să țină mai mult decât putem noi să ne descoperim între două respirări și inspirări succesive. Oamenii sunt mult prea leneși pentru a avea pretenția că sunt în stare să-și trăiască clipa la timpul prezent. Când reușim să o trăim suntem de mult în trecut. Poate și de aceea iluzia de singurătate ne dă senzația că tăcerea, în astfel de situații de reflexie, este cea mai profundă ”gaură neagră”, în care materia are densitatea supremă.
Într-o astfel de stare a materiei avem pretenția că suntem în stare să ieșim în față, să ne prezentăm celor care sunt în împrejurimile noastre, cu necesarele reverențe ale bunei creșteri. Există o întreagă procesiune a bunului simț și a bunei creșteri care ne obligă să ținem cont de cel de lângă noi, chiar dacă lângă noi nu există nimeni, cel puțin în partea vizibilă a lumii. Tot timpul, în cea mai pură singurătate, există un Alter Ego care ne întovărășește, care ”ne împacă cu noi înșine” sau, dincontra, ne ceartă și ne pedepsește. Nu avem abilități de martiri fără voie, de eroi care să ne preocupe medaliile și onorurile, chiar dacă acestea vin de la sine atunci când din greșeală sau dintr-o voință greu de explicat suntem implicați în sacrificiul suprem. Uneori din greșeala noastră, alteori împinși de la spate și de mult mai puține ori, dintr-o inconștiență soră cu disperarea. Sacrificiul deliberat, mergerea la moarte de bună voie, din proprie inițiativă, nu poate fi decontat – pentru a fi absolvită de morala creștină. Nu ai voie să-ți iei viața, care chiar dacă este a ta, ea nu-ți aparține, fiindu-ți dată pentru a o trăi atâtea zile câte Dumnezeu ți-a dat. Nu ai dreptul să decizi singur când să traversezi de unul singur, după placul tău, apele Styxului, căci dacă vei cuteza să-ți iei singur viața, chiar și pentru nemurirea eroului din tine (al scării de bloc, al localității, țării sau chiar al lumii). Nu există dezlegare de la Dumnezeu pentru nici un astfel de act de teribilism, salvator pentru comunitate. Și, totuși, nici Biserica nu se cutremură atunci când sacrificiul unui om, pierdut în ghearele morții din proprie voință (pentru a salva omenirea sau pe cei doi, trei semeni din apropierea sa) nu este interpetată a fi sinucidere curată. A plăti cu propria viață, prin voința ta deliberată, pentru a salva semeni sau bunurile materiale ale comunității, nu este considerat a fi un suicid. Nu cade sub pedepsa moralei creștine, fiind considerat un act de eroism, de sacrificu în folosul comunității. Greu de înțeles, greu de crezut, atâta timp cât ”a-ți lua singur viața dată de Dumnezeu” nu mai poate fi salvată de la pedeapsa Divină, indiferent de motivație. Ce altceva ar putea, de altfel, să fie de mai mare urgență decât salvarea propriului tău suflet, prin salvarea spiritului torturat de angoasele vieții? Adrian Iovan a murit cu credința că-și va salva semenii, din imediata lui apropiere, cu sacrificiul vieții sale. I-a dat lui Dumnezeu viața sa, pentru a salva alte cinci vieți, care erau condamnate la moarte fără drept de apel. El, Adrian Iovan, a reușit să fie, din acel moment, o a doua viață pentru cei salvați. Restul nu mai contează.