MĂI, PUȘTIULE!

Adi Cristi

Să numărăm din unu în unu. Din an în an. Unul după celălalt. Un șir indian al vârstei. Din ce în ce mai mare, din ce în ce mai cuprinzător.  După ultimul an din numărătoare tot timpul încercăm să ne ascundem, să ne ferim de fatalitate. Din ce în ce mai mulți ani adunați, din ce în ce mai multă spaimă de despărțire ne mineză drumul. Megem ca pe sârmă. Evităm să mai alergăm, precum o mai fac caii tineri. Acum doar pășim, pipăind cu talpa terenul. Atenți, mult mai atenți dcât ne-am fi dorit să pășim. Ne sacrificăm dezinvoltura, găsind în noi, în felul nostru de a fi, mai multă precauție decât exuberanță. Suntem prizonierii de bună voie ai cumpătării. Vrem să mergem ”până-n pânzele albe” și, dacă se poate, și dincolo de ele, în timpuri imemoriale. Avem nevoie de memoria faptelor noastre pentru a le purta în brațe, așa cum am fost obișnuiți să ne purtăm copiii și mai apoi nepoții, strănepoții…Acum nu ne mai rămâne decât vârsta să ne-o purtăm în brațe, ca pe cel mai scump copil pe care-l mai avem. 77, 78, 79…

Ne amăgim frumos când spunem că vârsta fiecăruia nu este aceea pe care ți-o dă actul de identitate. Este mult mai profundă, mult mai reală, vârsta prin care te ridici în picioare, te menții în picioare, alergi sau te târăști cu demnitatea anilor adunați prin muncă. Nimeni nu-ți poate da un an în plus, nimeni nu-ți poate lua un an în minus. Fiecare reușim să adunăm tot atâția ani cât reușim să trăim. Ceea ce ne separă, ceea ce ne desparte unul de celălalt este intensitatea cu care reușim să trăim și faptele pe care reușim să le facem, în numele veșniciei.

La 20 de ani suntem tineri imberbi. La 30 de ani mutăm munții din loc. La 40 de ani, maturitatea ne dă dreptul să aspirăm la prima treaptă a înțelepciunii. La 50 de ani ne place să ne credem ”în floarea vârstei de aur”. La 60 de ani avem revelația forței pe care încă o mai simțim. La 70 de ani privim cu teamă în urmă, să nu cumva să amețim. La 80 de ani ne place să ne privim albumul cu fotografii. La 90 de ani totul e posibil să se întâmple, cu detașarea celui care le știe pe toate. La 100 de ani avem de toate, chiar dacă suntem prezenți în realitate doar cu mina maratonistului ajuns la finlaul cursei, pe care o și câștigă. Evreii mă invită să continui numărătoarea până la 120 de ani. Nu mă încumet, chiar și numai pentru că nimeni nu știe ce simți nici la 110 ani și nici la 120 de ani, vârstă oferită omului până când Dumenzeu este nevoit să-l cheme la el, cu ultima strigare. Această scară încearcă să ne arate pe unde trece drumul nostru prin viață. Pentru unii se potihnește înaintea primului prag, pentru alții continuă să înainteze în susul anilor, amânând aplauzele ieșitului de pe scena vieții.

Din ce în ce mai mulți oameni ne părăsesc, din ce în ce mai mulți oameni rămân lângă noi, întru admirația noastră, întru nevoia noastră de a ne hrăni în continuare cu valoarea talentului lor, irepetabil și inconfundabil. De fapt, inclusiv ei, suntem rodul acestor acumulări de valoare, de sensibilitate, de emoții. Creatorii sunt cei care ne prelungesc viața, sunt cei care ne ambiționează să trăim din ce în ce mai mult, oblligându-i în același timp și pe ei să trăiască, să se înveșnicească cu viața.

Și Florin Piersic știe să numere. Anul trecut a numărat 77 de ani, astăzi numărăr 78 de ani, la anul… 79 de ani și așa mai departe. Încă este un ”puștiulică”, dacă ar fi să ne luăm după imensa sa poftă de viață, după flacăra pe care o menține în stare de vâlvîtaie, de foc imens de tabără. Florin Piersic nu poate îmbătrâni, chiar și numai pentru că numele și prenumele său îl obligă la tinerețe veșnică. Cine a mai văzut un piersic bătrân sau un Florin bătrân. Substanța și sonoritatea prenumelui și numelui depun garanție credibilă pentru tinerețea fără bătrânețe a celui care a fost părintele spiritual al  atâtor generații, unele care l-au crescut, altele care l-au întovărășit, altele pe care el le-a crescut, altele care au crescut din filmele și piesele de teatru în care a jucat, altele din povestirile celor care l-au văzut jucând ceea ce astăzi nu mai joacă și ultima generație, cea de astăzi, care vorbește despre el ca de un monstru sacru, pipăibil. El este puștiul care ne face să avem speranța că, indiferent de câți ani adunăm în spatele noastru, avem șansa de a rămâne copil în veșnicia noastră, menținându-ne pe linia de plutirie dintre lacrima celui cu griji și hohotul de râs al celui lipsit de griji.

La mulți ani, Florin Piersic! Măi, puștiule!