OAMENI ȘI ȘOARECI

Dacă e iarnă, atunci e iarnă! Iarna e viscol, e ger,  sunt căderi masive de zăpadă. ”Iarna nu-i ca vara”, cu toate că, anul acesta încerca să se alinte cu noi, făcându-ne să o confundăm dacă nu cu vara, atunci cu primăvara sigur. Și mugurii copacilor erau de aceeași părere cu noi.

Dacă de Crăciun am pierdut tabloul tradițional cu ninsoare în toată regula, dacă la sfârșit de an aceeași primăvară ne făcea să ne întrebăm cine a falsificat într-atât anotimpul alb încât să primim colindătorii în tricouri cu mânecă scurtă, iată că ultima noastră speranță pentru o iarnă adevărată nu ne-a dezamăgit. De 24 ianuarie, în mod tradițional, avem iarnă cât să cuprindă, cât să fie sufieicentă pentru toate gusturile. Și de această dată regula a fost confirmată, dându-ne să ducem mai mult decât suntem noi în stare să ducem viscolul, nămeții, gerul. Iarna și-a revenit în drepturi. S-a instalat în matca ei firească, de sfârșit de lună ianuarie, începând să ne certe chiar, cu viscole prelungite, din ce în ce mai greu de făcut față. Autostrăzile noastre multiple, trei la număr, cât să încapă pe degetele de la o singură mână, și acelea aflate deocamdată într-un indecent surplus, au luat poziția pisoilor nimeriți într-un spațiu necunoscut, fiind mai mult închise decât deschise traficului rutier. Când încercăm să vorbim despre autostrăzi în România, oricum vorbim despre altceva, atâta timp cât în vest o autostradă însemană nu numai covor asfaltic întins pe sute de kilometri, cât mai ales și o întreagă industrie care deservește buna funcționare a acesteia, inclusiv acel serviciu continuu de dezăpeziere pe timp de iarnă. În vest nu există motivația ”Ne-a prins iarna pe picior greșit!” La noi, primul viscol mai acatării înseamnă și închiderea instantanee a autostrăzilor. În viziunea oficialilor, omul este de vină și nu sistemul creat și întreținut. Cel prins pe drum de nămeți este de vină că nu a ascultat buletinul meteo. Nu sunt vinovați cei care au în fișa postului menținerea în stare de folosire a unui drum pentru care cel care intră pe el plătește o taxă, deci are dreptul să-l folosească.

Se spune că omul nu poate să lupte cu Natura. Această confruntare este inegală și pe undeva nedrepată. Dar, nici nu este nevoie. Omul ar trebui să respecte Natura, fără ca să fie nevoit să creadă că cineva îi cere să lupte cu ea. Când spun ”omul” nu mă refer la persoane fizice, cât mai ales mă refer la autoritățile care au în atribuțiile obiectului lor de activitate stabilirea unei relații prietenoase cu mediul înconjurător și protejarea investițiilor, care intră sau ar trebui să intre în dialog perfect cu Natura. Cei care țin cu totdinadinsul să se lupte cu ea aceia sunt perdanții de drept. Este ca și cum șoricelul s-ar lupta cu elefantul, acest clasic exemplu de inferioritate vădită. Și, totuși, la noi în ”România originală”, există astfel de șoricei care se cred cel puțin eglalii Naturii, dacă nu mai mult decât atât, gândind că o simplă provocare inconștientă din partea lor ar echivala cu ”a pune Natura pe fugă”. La urma urmei, cei care fug sunt cei năpăstuiți de acest tip de atitudine arogantă a celor care ajung la putere. Ei le știu pe toate, ei au toate drepturile, ei sunt cei care decid, ei sunt cei care vor să aibă cât mai mult. Acest ”cât mai mult” nu are degetul mare cu funcție de opritor. Se afundă  până la gât și, uneori, dincolo de creștet, înecându-se în propriul lor neastâmpăr nesătul. Sunt legi scrise de Natură care ar trebui să fie înțelese și respectate și de om, fără ca acestea să mai treacă prin Parlamentul României. Una dintre acestea, cunoscută, dar nerespectaă, este legea bunului simț. Seneca încerca să atragă atenția că acolo unde legea nu operează, nu ajunge, ar trebui să acționeze bunul simț. Într-o lume în care legea este ridiculizată, abandonată, având doar un caracter facultativ pentru cei care cred că dacă ei o fac, ei au dreptul să o ignore, bunul simț poate fi ultima noastră speranță în a ne trezi la realitate. O realitate în care iarna își vede de treabă, iar noi, asemenea șoarecilor, fugim care încotro, acolo unde credem că este bucata de brânză mai mare. Și totul este acoperit de zăpadă.