PERICOL DE TREZIRE

A mai trecut o iarnă pe la noi, suficientă să ne aducă aminte că ”iarna nu-i ca vara”. Atât de șubrezi cum suntem, nici nu ne trebuie mai mult de o săptămână de iarnă adevărată pentru a ne da seama și singuri că așa ceva nu este pentru noi, că încă mai suntem surpinși, în miez de iarnă, de căderile de zăpadă sau de temeraturile gerurilor adevărate. Tot timpul vom fi ”prinși pe picior greșit, chiar și numai pentru că, așa suntem noi, cu două ”picioare greșite”, astfel încât, indiferent cu ce picior suntem atunci în aer, în descompunerea pasului următor, noi tot pe picior greșit ne vom afla.

Poate că acest ”mic amănunt” ne descoperă, atât cât e suficient, secretul nostru existențial, oferind explicații clare tuturor celor ne care întreabă: ”De unde veniți, cine sunteți, încotro mergeți?”

Felul în care reacționăm este de fapt felul nostru de a ne exprima. Coerența acestui gen de discurs nu este punctul nostru forte, chiar și numai pentru că aceasta nu ne reprezintă. Nu suntem coerenți în tot ceea ce facem pentru că nu avem timp pentru așa ceva. Semănăm ca două picături de apă cu cel care încearcă să se exprime direct, năvalnic, continuu, dându-și seama că are mult mai multe de spus decât reușete el să rostească. Acest impact îl face să bolmojească, să bolborosească, să îngâne ceea ce în mintea lui are o fluiditate și o coerență strălucitoare. Mina sa devine mina omului tâmp atunci când, spre surpinderea lui, constată că tot ceea ce a gândit el fără cusur să spună public ajunge la cei din preajma lui sub formă de horăcit, de interjecții, de stigăte sau urlete ale neputinței de a se face înțeles.

Spectacolul este unul jalnic, dar și ”dureros de dulce”, încercând parcă să ne aducă aminte de atenționarea biblică din sjulba de parastas, prin care ni se atrage atenția, printre altele, că ”acolo unde nu există durere nici întristare nu e”.

Iată de ce suntem un popor plin de întristați, un popor de vaite și de plânsete, de capte scuturate între palme și de mâini întinse, care invocă dacă nu doar pomana, ci, cel puțin, ajutorul semenului.

Păstrăm în continuare, la loc de cinste, nevoia de a fi ajutați, ”de a ni se da”, de a sta cu mâna întinsă să primim ”ceea ce ni se cuvine”. Ei, bine, staul nu mai are acest reflex de a da tuturor celor care cer, după nevoile fiecăruia. Statul nu mai este cloșca și nici scroafa. Este un paretener care nu-ți dă dacă nu primește. De fapt, ”statul social” din Consituția României este responsabil doar de reglementări și nicidecum de ”a avea grijă de toți cetățenii săi”. Și în acest domeniu, al grijii părintești statul și-a schimbat competențele. El nu-ți mai dă pește, el te învață să folosești undița, să-ți prinzi singru pește. Faptul că nici o baltă nu mai are pește nu mai intră în grija sa.

Trebuie să te descurci singur. Trebuie să cauți, să devi ”un animal de pradă” și nu o pisică de canapea, pe care unde o pui acolo stă, căci este sigură că o vei mângâia cu dragoste și vei avea grijă de ea să nu-i lipsească nimic, inlcusiv dragoste necondiționată.

Statul nostru a uitat să ne mai iubească, să ne mai arate ”dragostea părintească”. A devenit un părinte sever sau poate un părinte rău, cum mai sunt părinții bețivi. S-a detașat de noi, fiindu-i aproape indiferent ceea ce se întâmplă cu poporul său. Acum, nu sunt sigur dacă acesta este comportamentul statului și nu doar al conducătorilor săi. S-ar putea să fim beneficiarii unui reflex al durerii, răul venind dinspre ”cei aleși”, mult mai înstrăinați și mai sălbăticiți decât ne-am fi putut imagina vreodată. Iată de ce ar trebui să fim din ce în ce mai precauți, să nu ne rezemăm de acel perete din spatele nostru, care altădată ne-a fost spirjin și portecție, atâta timp cât, în realitate, acesta este doar holograma fundului prăpastiei. ”Atenție, nu vă spijiniți! Pericol de prăbușire în voi înșivă! Pericol de trezire!”