ADEVĂRATA FORŢĂ A CELOR MULŢI

Adi Cristi

Din ce în ce mai multe semne de întrebare ne confiscă liniştea. Starea aceasta nu este una specială, chiar dacă ne-ar fi plăcut să credem contrariul. Credinţă fiecăruia ne sare în ajutor pentru a ne defini sprijinul, balustrada de care să ne asigurări echilibrul. Suntem atât de singuri încât ni se pare că toată gălăgia din jur împrejurul nostru este de fapt zbaterea interioară a fiecăruia. Ne însuşim astfel toată îmbulzeala de afară, confundând-o cu trăirile noastre intense. Avem acest chip al întâmplărilor exterioare, făcându-ne vinovaţi de tot ceea ce ni se întâmplă.

Un chip cât întreaga realitate de întins ne este lipit pe faţă, asemenea unei măşti, căci ce altceva este acest crâmpei de viaţă dacă nu o piesa de teatru în care jucăm? Suntem pedepsiţi parcă să ne simţim proprii noştri condamnaţi. Judecaţi şi condamnaţi chiar de noi, mult prea preocupaţi cu ceilalţi pentru a ne da seama că tot ceea ce facem se răsfrânge asupra noastră.

Avem astfel surpriza de a constata că răul din noi nu se îndepărtează de noi, că el acţionează asemenea unei lovituri de bumerang, lovindu-ne în plin. Trăim senzaţia „răului făcut altcuiva”, în acelaşi timp ce singuri simţim durerea şi suferinţa acestuia. Ne “furăm singuri căciula”, ne pedepsim singuri cu violenţa loviturilor nimicitoare, gândite a ne răpune duşmanul dintr-o singură lovitură.

Nu suntem obişnuiţi să avem adversari, atâta timp cât în faţa ochilor o furie devastatoare ne aduce siluetele duşmanilor de moarte. În faţa acestora nu există scuză, nu există iertare. Ferocitatea îşi desfăşoară armatele cu gândul de a nimici tot ce îi iese în cale. O astfel de tensiune poate să motiveze singură duritatea şi intransigenţa ripostei, dar şi a atacului. Totul se joacă pe cartea „pe viaţă şi pe moarte”, indiferent de miza ce este pusă în joc.

Prin împrejurimi, Postul Paştelui încearcă să ne tragă de mânecă, să ne facă atenţi că nu suntem singuri, că orice încercare de-a noastră de a ne auzi ne pune faţă în faţă cu morala,  datorită căreia suntem nevoiţi să ţinem cont de „aproapele nostru”, mult mai mult decât să ţinem cont de noi.

Umilinţa creştină ar trebui înţeleasă de toţi şi mai ales de omul politic ca fiind calea necesară a fi urmată pentru a găsi ieşirea din încrâncenare. Aceasta e şansa simplificării realităţii, fără a-l elimina nici pe „el” şi nici pe „ei”, gândind totul în pluralul decisiv şi definitiv al lui „noi”. Noi suntem destinaţia eforturilor de a ne simţi bine, de a ne schimba viaţa „în mai bine”, de a face totul pentru ca să fim beneficiarii de drept ai investiţiei „următorului pas”.

Acest gând şoptit, strigat în cele din urmă, are materia palpabilă atât de necesară convingerii prin fapte şi nu doar prin vorbe, credibilitatea crescând în termenii convingerii şi cei ai produceri de prozeliţi. Cu cât vor fi mai mulţi adepţi ai acestui traseu, de la necesitate la ofertă, cu atât interesul general (naţional) va avea o acoperire credibilă în gesturi, fapte, crezuri.

Nimic nu este pe gratis. Nici măcar aerul pe care îl respirăm nu este gratis. Totul costă, totul are un preţ, totul cere în schimb o plată anume. Uneori plătim cu viaţa, alteori plătim cu bucuria sau cu tristeţea suferinţei. De cele mai multe ori suntem puşi la plată de alţii, fără voia noastră, cu aceeaşi semnificaţie de a plăti noi „oalele sparte de alţii”, ori plătim din inerţie. Astfel, pot fi invocaţi aleşii noştri, cei care au primit prin vot responsabilitatea de a lucra pentru noi, de a avea grijă să ne fie nouă bine. Ideea „prin reprezentanţi” a fost greşit înţeleasă doar în sensul că „viaţa ar trebui trăită prin reprezentanţi”. Înţelegerea completă şi adevărată nu impune din partea celor care sunt reprezentaţi de aleşi să sufere, să se sacrifice, să fie consideraţi prada binelui celor care au ajuns să deţină puterea deciziei.

Poate în acest nod, în care se adună interesele, existe secretul rezolvării tuturor neînţelegerilor, de genul dezlegării nodului gordian. Avem nevoie de o sabie, iar acesta nu poate fi decât conştientizarea forţei votului în cunoştinţă de cauză.

Aceasta este adevărata forţă a celor mulţi, care poate să fie coagulată în acea majoritate care poate muta munţii din loc şi pe impostori în nimicnicia lor.