DEZBATEREA

Adi Cristi

”Domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu?” și ”Ce ați căutat aseară acasă la Sorin Ovidiu Vântu, domnule Geoană?” sunt două replici de dezbatere în campaniile electorale prezidențiale, intrate în mitologia acestora ca fiind replici decisive, la alegerile din 1996, când Emil Constantinescu câștiga duelul cu Ion Iliescu, respectiv alegerile din 2009, când Traian Băsescu îl prinde în ofsaid pe Mircea Geoană.

Folclorul a memorat astfel de puncte ca fiind decisive, chiar dacă în realitate ele nu au avut decât efectul unor comentarii în media și nimic mai mult. Nu au avut timpul și nici puterea de a influența ”pe ultimii metri” voința electoratului manifestată în cabina de vot.

Există această mitologie a dezbaterii, la care participă cei doi finaliști, după model american, ca fiind un moment decisiv pentru campanie. În realitate, votul se schimbă de la favorit la outsider, pe ultimii metri, doar atunci când scorul înregistrat în al doilea tur de scrutin se află în marja de eroare a sondajelor profesioniste, realizate la ieșirea de la urne.

Cazul Mircea Geoană este unul de material didactic, ce poate fi predat atât la facultățile de Științe Politice, cât și la Sociologie, beneficiind de cuvintele cheie: ”În noaptea votului, ne-am culcat cu Mircea Geoană președinte și ne-am trezit cu Traian Băsescu președinte”. Atunci diferența în favoarea lui Traian Băsescu a fost de 70.321 de voturi, ceea ce a reprezentat un procent de 0,68%. Conform exit-poll-urilor de la ora 19 (publicate la ora 21:00) și care nu includeau estimările voturilor la secțiile din străinătate, Mircea Geoană era dat câștigător al alegerilor. Să ne amintim de asemenea că din sondajele de opinie, realizate înaintea alegerilor prezidențiale din 22 noiembrie 2009 (primul tur), Mircea Geoană era dat câștigătorul turului II în defavoarea lui Traian Băsescu, de două instituții de sondare a opiniei publice (CCSB și INSOMAR) cu scorurile de 53% la 47%, respectiv 54% la 46% .

Iată că, marja de eroare (de 2,8%) a fost mult mai mică decât voința electoratului, atâta timp cât s-a constatat mai apoi că voturile care au decis câștigătorul au fost voturile venite din diaspora și din Republica Moldova, unde a câștigat majoritar Traian Băsescu.

Nu cred că dezbaterea finală dintre cei doi finaliști să fi influențat votul celor care erau plecați din țară.

Și, totuși, ideea de dezbatere nu trebuie ignorată. Ea colorează pregnant imaginea candidatului câștigător, oferind-i, chiar post factum, o aură de care poate beneficia pe parcursul mandatului prezidențial. Sunt fraze care rămân în mentalul colectiv, acționând ca o protecție viabilă pentru cel ieșit câștigător.

Klaus Iohannis simte că, într-o confruntare directă cu mai tânărul său adversar, nu poate decât să piardă, atâta timp cât Victor Ponta are deja exercițiul omului politic de anvergură. Primarul Sibiului a demonstrat, deocamdată, că nu știe decât să repare străzile și să gafeze în numele democrației într-atât încât staff-ul său să nu aibă putința să repare tot ceea ce el reușește să strice. De la dubioasa afacere cu înfierea celor trei copii, la ”ghinionul” profesorilor, care nu au reușit și ei să-și cumpere șase case din banii câștigați din meditații acordate elevilor, de la acceptarea votului extremiștilor maghiari ai lui Laszlo Tokes (cel pentru care Ziua Națională a României este o zi de doliu, atâta timp cât în acea zi sfântă de 1 decembrie 1918 România și-a luat acasă și pământurile Transilvaniei) și până la refuzul cu încăpățânare de a se întâlni cu contra-candidatul său Victor Ponta, în dezbateri pe diferite teme, lansate de patru dintre importantele televiziuni de știri naționale, ne aduce în față un Klaus Iohannis înspăimântat, timorat, încolțit.

Cel care s-a lansat în lupta prezidențială demonstrează că este mult prea mic pentru rolul acesta, mult prea naiv pentru a crede și el singur că o prestație meritorie în administrația locală a Sibiului (un oraș mediu al României, de 121 Km², înființat în 1190, cu o populație de 147.245 de locuitori), dar care nu se compară cu comlexitatea de a fi președintele României, țară și nu oraș, care se întinde pe o suprafață de 238.391 km² (în care încap aproape 2000 de orașe de dimensiunea Sibiului, cu o populație de 19.960.000 de locuitori, de 135 de ori mai mulți locuitori decât are orașul Sibiu).

Dacă acesta este singura sa carte de vizită care, crede Klaus Iohannis, îl propune  pentru funcția de președinte, mai bine să stea în burgul său, încercând din meditații să mai cumpere încă șase case. Ar salva astfel România de la un dezastru pe care, cu siguranță că, prezența lui Klaus Iohannis la Cotroceni l-ar provoca indubitabil.