HAIDEȚI LA VOT, PENTRU ULTIMA OARĂ!

Adi Cristi

O nouă zi de tăcere și de meditație înaintea votului decisiv. Votul de care fiecare din noi încearcă să-și lege viitorul de gestul simplu și firesc de a pune ștampila pe buletinul de vot, în dreptunghiul care contează. În dreptunghiul care ne unește și nu ne menține în aceeași cloacă de ură și dușmănie. Suntem saturați de atâta dezbinare, de atâta sfâșiere continuă. Avem nevoie de firescul și de normalitatea furate de ambițiile și mai ales de prostia unora, care s-au crezut tot timpul că sunt ”salvatorii națiunii”, pierzând din vedere că buna lor intenție, din aroganță, incultură și demență a fost transformată în eșafodul pe care și-au sacrificat poporul. Suntem astăzi urmașii direcți ai lui Stan Pățitu. Nu mai putem fi cumpărați cu nici o pungă de mălai, nu mai putem fi motivați de nici un zâmbet multicolor, nu ne mai interesează nici un ajutor european, nici o mână întinsă, în căușul palmei căreia se află pumnalul sau pastila de cianură. Credința noastră începe să ne țină treji, să ne deștepte, să ne facă zid în fața celor care s-au obișnuit să ne bată pe umeri, să ne strângă în brațe, pentru ca a doua zi să ne transforme într-o nouă generație de sacrificiu. Nu mai avem răbdare și nici dispoziția dictată de a ne sacrifica sine die pentru ”viitorul copiilor noștri”, atâta timp cât și copiii noștri vor fi invitați să se sacrifici pentru viitorul copiilor lor, așa cum și copiii copiilor lor vor fi invitați să se sacrifice pentru…Din 1945 ne tot sacrificăm în neștire, fără a ajunge la mal. Un cât de cât mal, care să ne aducă acasă, care să ne oprească linia orizontului pe întinderea unei câmpii, pe coama unui deal, pe creștetul unui munte. Konstantin Paustovski, importantul prozator rus, cel care a fost obligat să renunțe la Premiul Nobel, în 1965, unul dintre cei care s-au dezmeticit dintr-o revoluție bolșevică și două războaie mondiale, a pus primul întrebarea firească: ”Dacă noi tot ne sacrificăm, atunci când mai avem timp să și trăim?”

Emil Constantinescu, în 1996, a reușit să-i ia fața lui Ion Iliescu, speculând exact acest punct nevralgic al poporului, decretând solemn că ”a sosit timpul să se sacrifice politicienii în locul cetățeanului”. Acest semnal a fost, trebuie să recunoaștem, unul retoric, fără acoperire în spațiul cotidian. S-a încercat atunci să se schimbe centrul de greutate de pe interesul politicianului pe interesul cetățeanului, însumat în interesul național. Poate de aceea nimic nu ne mai poate impresiona, nimic nu ne mai poate deturna de la un drum pe care l-am descoperit singuri, în momentul în care am refuzat ”semnele de circulație” puse de clasa politică în direcțiile de ea stabilite.

Astăzi țara s-a pus pe gânduri. Aceasta ar trebui să fie replica vie a Gânditorului de la Hamangia. Politicienii au fost obligați să se liniștească, să tacă, să se retragă. Electoratul are acest răgaz nu de a alege în tihnă, ci, mai ales, de a încerca să se debaraseze de ecoul zgomotului produs de campania electorală sângeroasă, din care am reușit, cei care am scăpat cu viață, să ieșim.

A fost o campanie murdară, plină de invective, plină de lașități, grobiană și pudibundă. Unii au numit-o normală, firească temperamentului nostru de popor latin. O astfel de ”acoperire” nu mai are mulți simpatizanți. Din momentul în care ne-am dat seama, pe propria noastră piele, ce înseamnă să fii un președinte jucător, rău pentru popor, atunci ne este foarte ușor să suflăm și în iaurt, să alegem direct pe cel care ne unește și nu ne invită la dezbinare în continuare.

Viitorul președinte al României nu mai are cum să fie Traian Băsescu, sau cel care îi va continua proiectul dușmăniei, atâta timp cât românii vor alege în cunoștință de cauză. Nu este un vot greu, acela de a alege între Victor Ponta și Klaus Iohannis. Situația poate fi comparată cu alegerea dintre Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, în turul II al alegerilor prezidențiale din anul 2000. Atunci votul a fost unul firesc, a curs normal, adunând în aceeași matcă voința colorată a întregului spectru politic, spunându-se pentru prima oară că se alege răul cel mai mic, pentru cei mai înverșunați adversari de atunci ai lui Ion Iliescu, care au găsit forța rațiunii de a vota, dacă nu pentru ei, atunci pentru țară. Cred că foarte mulți români, care au votat în primul tur așa cum au votat, vor avea forța necesară și înțelepciunea necesară să se adune, să se debaraseze de orgoliile rănite, privind în fața lor nu oglinda, ci viitorul țării.

Un viitor în care nu ar trebui să vedem sacrificiul, care ni se va cere necondiționat pentru țară. Este timpul să avem un președinte al nostru, care ne iubește, căruia îi pasă de noi, care știe că el este ales pentru a ne fi președinte și nu pentru a ne fi gâde.

Haideți la vot, să terminăm pentru totdeauna mitul lui Traian Băsescu!