1913 | ulei pe pânză | 200×300 cm | Galeria Tretiakov, Moscova, Rusia
Wassily Kandinski (1866-1944) a realizat această pictură, cea mai amplă şi mai ambiţioasă din cariera lui, în noiembrie 1913, după trei zile şi jumătate de muncă intensă în atelierul său din München. Ea marchează în multe privinţe însumarea întregii sale creaţii din cei cinci ani anteriori. Kandinski şi-a descris Compoziţiile drept „viziuni interioare”, asemănătoare ca formă şi construcţie cu o simfonie. Pentru Compoziţie VII, el a făcut mai mult de treizeci de studii preliminare – mai multe decât pentru orice altă pictură a sa. A început să lucreze în partea din mijloc stânga a tabloului, înflorind, din acest nucleu în trăsături în culori contrastante, forme şi linii care se intersectează, alternând culoarea aplicată în strat gros cu acuarelă subţire. În ciuda prezenţei unor motive din lucrările sale anterioare (de exemplu, o barcă în colţul din stânga), scopul lor este aici nonfigurativ. În sfârşit, aici găsim un limbaj pictural total abstract – deşi cu siguranţă nu fără sens. Kandinski declara că intenţionează să creeze artă care să acţioneze ca un remediu spiritual pentru o lume bolnavă, materialistă; picturi care să permită „privitorului să se plimbe în interiorul tabloului… şi să devină parte din el“. Tema din Compoziţie VII este apocaliptică, însă spre deosebire de înfricoşătoarele valuri nimicitoare din Potopul sugerat în Compoziţie VI, aici asistăm, se pare, la o renaştere explozivă a unei posibilităţi haotice, voioase: un strigăt extatic de speranţă în faţa violenţei ameninţătoare a Primului Război Mondial şi a revoluţiilor din Rusia natală.
Adrian Filip