24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Prinşi de patimile anului 1990, criticii au observat doar în trecere, grăbiţi, apariţia unui nou volum semnat de Gellu Naum, una dintre legendele literaturii contemporane, alături de Geo Bogza şi Geo Dumitrescu, printre ultimii supravieţuitori ai generaţiei suprarealiştilor din deceniul patru al secolului trecut. Parcurgând lista lor – Geo Bogza, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Stephan Roii, D. Trost, Virgil Teodorescu, Geo Dumitrescu, Gherasim Luca, C. Tonegaru, Virgil Carianopol – e uşor de observat, în cazul multora dintre cei ce au rămas în viaţă după 1948, devierea către diferitele forme ale proletcultismului (V. Teodorescu, V. Carianopol şi chiar Bogza sunt exemplele cele mai izbitoare); explicaţia poate cea mai banală şi, sigur, cea mai „reverenţioasă“, stă în împrejurarea simpatiei declarate a multora dintre tinerii suprarealişti ai anilor ’30-’40 pentru stânga politică. Totuşi, Bogza, Geo Dumitrescu şi Gellu Naum au rămas (sau au revenit ulterior) la formula estetică a tinereţii, regăsindu-şi astfel verticalitatea, structura morală ce părea la un moment dat ameninţată; Gellu Naum e dintre puţinii care au rămas şi care n-au înţeles să se prostitueze într-o vreme a tuturor umilinţelor şi compromisurilor: în cazul său, exceptând poate volumele Filonul (1952) şi Tabăra din munţi (1953) – cu totul nesemnificative –, se află puţine pete de culoare închisă (sub raportul compromisului estetic şi moral, desigur).
Într-o altă ordine, lirica sa are poate cel mai înalt grad de fidelitate faţă de paradigma poetică suprarealistă: revolta, insurgenţa, dereglarea simţurilor, halucinaţia, miraculosul, dinamitarea nivelelor imagistice şi metaforice de tip tradiţional, delirul, dicteul, umorul negru, oniricul – toate aceste „teze“ importante ale doctrinei suprarealiste se pot regăsi întocmai la Gellu Naum. Am spus că el reprezintă o legendă a literaturii (şi vieţii literare) contemporane; sigur că modelul suprarealist, după o destul de scurtă revigorare în deceniul şapte (aici trebuie căutate sursele onirismului din anii ’70, ca şi, în general, pe cele ale resurecţiei lirismului după 1960), pare pentru noua generaţie de poeţi complet datat. Procesul e firesc şi el ţine de dinamica afirmării postmodernismului, oricât de firav ar putea părea el, şi de contestarea formelor liricii moderne. Totuşi, o apariţie editorială precum Malul albastru (1990) nu merită a fi trecută cu vederea, în pofida schimbării evidente a strategiilor literare, a gustului şi paradigmei corespunzătoare a sensibilităţii (ce diferenţă între tăcerea din 1990 şi zarva, fastul lansării romanului Zenobia în 2003!). Căci, pe lângă caracterul să-i spun „documentar“ al acestui volum, instruind cititorul de azi asupra valenţelor unui fenomen literar activ în urmă cu mai bine de jumătate de secol, Malul albastru e, în primul rând, o carte de poezie de cea mai bună calitate. Pot fi descoperite, la rigoare, inovaţii subtile în raport cu „dogmele“ suprarealiste (funcţia dicteului, de pildă, preluată de citatul de o mare diversitate – de la Biblie până la automatismul lingvistic cotidian), dar, dincolo de acestea, impresionează viziunile profund tulburătoare, blitz-urile disperării de a fi şi cântecul trist al dispersării în a nu fi (dintr-un poem precum La ora când trecem); mai ales, însă, privirea aruncată în haosul unde se plămădeşte lumea: „Căzusem ca o namilă cu urechi de piatră/ pe colinele lumii, în umezeala gesturilor înconjurătoare/ înăuntru – numai noapte şi apă/ şi pruncul surd cânta cu furie la clavecin“ (Pe colinele lumii).
Se vorbeşte adesea în lecţiile despre poeţi de felul cum văd ei lumea; de cele mai multe ori problema e falsă pentru că poeţii nu văd lumea. Gellu Naum o vede, totuşi, e o mare voluptate a privirii în poemele sale: „Treceam şi noi ca melcii lăsam o dâră pe pământ/ pe urmă intram în cochilii ne ghemuiam cu genunchii/ la gură/ pe câte o sofa de marmură printre frunze/ dar exista acolo o stareţă murea pe cearceafuri/ picioarele îi tremurau ca nişte coloane de gumă/ «te rog să nu te doară» îi spuneam «uite ceaşca/ te rog bea din ea, udă-ţi măcar un dinte»/ ea se târa cum putea cu ochii în apă ar fi vrut să spună ceva/ o ridicam, o scoteam afară sub un cer mult mai greu/ cealaltă ne privea fără pupile (era pe la amiază)/ pe urmă râdea/ O goneam/ Rămânea mai încolo/ «Maică stareţă» spuneam «să ne ascundem un pic/ încearcă să te mişti, fă asta pentru mine»/ Ea se ridica şi cădea peste iarbă, s-ar fi putut propti în mustăţi/ Prea multă durere Cealaltă pleca/ la un priveghi al răzbunării (pentru o bucăţică de carne)/ dragostea curgea către moarte dar fiecare la rândul ei/ o ridicam pe picioare o mângâiam/ îi puneam peste faţă tăbliţe liniştite/ Atunci venea o pasăre mult mai înaltă/ Purta/ pantofi cu gheare portocalii. Se apleca peste noi/ vroia să ne ia în braţe să ne soarbă/ apa care ne acoperea gulerul, gura“ (Stareţa). Nu vom găsi sfere semantice ale privirii, ca la Nichita Stănescu, să zicem; vom descoperi, însă, un plan intens vizualizat, mărit până la grotesc tocmai pentru că e privit foarte de aproape: până acolo încât lumina vederii e, în fapt, orbire, iar ochii văd ce nu se vede. Un alt fel de a exprima inexprimabilul. Regăsim, de asemenea, în această carte schiţa unei mitologii de „uz intern“ (Regele Dansatorilor, femeia cu gura albastră, Hanska, fata cu părul ca o flacără verde etc.), poeme în proză care frapează prin coerenţa interioară a limbajului şi imaginii, fără ca aceasta să ofere şi o coerenţă a semnificării, în ordinea înţelesului curent al sintagmei; sunt, în fine, multe poeme cu iz autobiografic, fermecătoare ca tot ceea ce aparţine trecutului şi e pentru totdeauna pierdut: boema din legenda Gellu Naum: „Câteodată noaptea întârziam prin localuri/ ceream pianiştilor ceva muzică/ ziceau că nu există (îmi părea foarte rău)/ porneam agale spre casă, căram în spate burduful cu apă/ două trei pâini înşirate pe o sârmă, o carte fără coperţi/ intram în curte mă îndreptam spre ţarc/ vroiam să văd cum naşte iada cu patru coarne/ în prag mă aştepta cineva în giulgiu de cânepă/ «şi eu am fost trei» îi spuneam şi el repeta «am fost trei»“ (Câteodată noaptea). Sau poeme pur şi simplu frumoase, ca acesta: „Curând totul se va termina/ şi vom călători împreună departe în ger/ pe o nesfârşită câmpie/ până când caii noştri de gheaţă vor necheza/ până când caii noştri de gheaţă se vor topi sub noi“ (Cai de gheaţă).
