PE MINE MIE REDĂ-MĂ

Dacă încerci să-l găsești strecurat prin mulțime ai crede că ai neșansa de a nu-l zări. O mână de om din ce în ce mai plăpând, din ce în ce mai delicat, cum doar o aripă de pasăre uitată în zbor mai poate arcui umbra zborului, îți rămâne desenată pe retină, însușindu-ți-l ca pe propriul tău punct de vedere. Îl vezi și îl porți mai apoi cu tine, oriunde ai merge, oriunde te-ai afla, oriunde ai încerca să te cobori în timpul prezent.

Prin el încerci să definești enigma esențelor tari. Este atât de mobil, atât de vulcanic, este atât de viu încât ai crede că mișcarea cu legile ei i-a fost dedicată asemenea unui poem scris anume pentru el. Pentru acest ”El” care a descoperit ordinii și rigorii sensibilitatea limbajului care te înfioră. A dat voie pietrei să-și cunoască lacrima. A dat voie cifrei să se îndrăgostească de tăcerea de după semnul egal. A forțat semnul să-și recunoască semnele, a vorbit, cu sinele său de față, despre paradox, despre timp și, mai ales, despre paradigmele universale. Nu s-a lăsat intimidat de măreția artei sau a științei. S-a așezat în fața acestora ca un egal al lor, reușind să decojească cifrele până la gestul sensibil al naturii, până la gălăgia stimulativă a științelor naturale și sociale, descoperind zăcământul nemuritor al poeticii matematicii.

A reușit să transforme abisul într-o dimensiune de câmpie mănoasă, rodnică și roditoare. A dat voie timpului să rezolve ecuațiile care ne neliniștesc, ne creează acea stare de anxietate din care ieșim robotizați, îndepărtați brutal de trăiri, surprinși de acea lehamete care ne face să ne piară orice interes, orice răspuns la provocări ultimative.

Are acel farmec delicat pe care petalele florii încearcă să-l îngâne pe drumul parcurs de mână în gestul firesc al oferirii.

Sensibilitate în stare pură. Emoție în stare pură. Inteligență în stare pură. O împletire totală, unică sau repetabilă la o mie de ani.

A intrat în viață prin lumea abstractă a cifrelor, a legilor matematicii, de care nu s-a plictisit, nu s-a arătat sufocat, ci pur și simplu a încercat să împrietenească lumea cu partea rigidă și exactă a vieții, în afara căreia nu ar exista ordine și precizie, nimic nu s-ar mai articula. Se poate spune că, a reușit să dea viață lucrurilor, a reușit să miște cu sensibilitate rigorile teoremelor, să le facă să trăiască, să se miște în spațiu, să fie alături de noi, participanți activi ai vieții care dă viață, ai materiei care are păreri personale.

Nu voi greși dacă voi spune că El este cel care a reușit să pătrundă modurile de gândire întru înțelegerea minții iscoditoare a oamenilor neliniștiți, care nu au ezitat să se ia la întrecere cu legile Naturii, intuind mișcările încă nedescoperite ale universului.

După 90 de ani de viață se poate spune că ”nu s-a întâmplat nimic deosebit” în acest spațiul special, în care fiecare secundă este o premieră asumată de firescul celui care vede în următorul pas o mare bucurie de a trăi.

90 de ani de viață trăită și nu consumată. 90 de ani de viață demontată în părțile ei componente, în spații și timpi, în tăceri și bucurii, suferințe și pași de dans, ode: în metru antic și a bucuriei, imnurile geniilor, descoperirea cosmosului și microcosmosului mai mult decât acestea ne-au putut entuziasma, ajungând chiar în pragul tristeței seducătoare a constatării prin care cu cât reușim să cunoaștem mai mult, ne blocăm în enunțul socratic ”Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic„.

Acest ”nu știu nimic” îl aduce în fața noastră în postura eruditului, cel care știe mai mult decât știm noi toți, dar care nu știe nimic comparativ cu infinitul universal. El este ceea ce noi încercăm să fim, așa cum el încearcă să fie mai mult decât noi putem să ne imaginăm că va fi.

Și, totuși, este atât de plăpând. Are consistența păpădiei. Are delicatețea gestului de a da firele de păr din ochi, ca un răspuns reflex la boarea de vânt. A ajuns la stadiul numărului prim, cel care nu se mai poate simplifica decât prin el însuși. Acesta este omul. Aceasta este ecuația esențială a unei vieți dedicată oamenilor.

A deschis fereastra numerelor înspre viață. S-a folosit de aritmetica pragmatică, aplicată în piață (de la legătura de mărar la oportunitățile pieței Forex – cea mai mare piață financiară din lume), reușind să convingă abstractul să se facă înțeles, să fie vizibil, asemenea artelor vizuale, împrietenindu-se cu slăbiciunile vieții de zi cu zi, colorând astfel peisajul în nuanțe vii, tentante, stimulatoare, între agonie și extaz, între păcat și mărturisire.

Tot timpul a fost și este prezent în miezul dezbaterilor aprinse sau tăcute. Nouă decenii de linia întâi îi conferă astăzi titlul de cel mai longeviv soldat al cunoașterii, cel care nu a mai ieșit din tranșeele disputelor de idei, de la prima sa propoziție simplă: ”1+1=2”, corespondentul aritmetic al propoziției  ”Ana are mere” și până la acele ”Răni deschise”, sigurele sale medalii câștigate în cele 118.341.000 de secunde, câte s-au scurs în clepsidra vârstei din 1 martie 1925 și până astăzi, 1 martie 2015.

Mai simplu: 90 de ani pe care Solomon Marcus a reușit să-i redea omului de lângă el sub formă de dar.

Mulțumesc și mulțumim pentru tot ceea ce a reușit să însemne Solomon Marcus, Înțeleptul și Împăratul cifrelor noastre, sălbăticite de viață, domesticite de harul celui care ne-a învățat cum se poate număra suferind sau cum se poate rezolva integrala poeziei eminesciene.

Acest semn pentru semne, acest cuvânt pentru necuvinte, acest puf de pană rămas în zbor, ne ascultă astăzi cu toată atenția sa, ne urmărește și ne provoacă, la rândul său, să constatăm că trăim într-unul dintre cele mai sălbatice timpuri. Uneori crede că ce-i este dat să trăiască acum, la 90 de ani, este prea mult pentru senectutea sa. Dar, acesta este puțina sa slăbiciune, căci, nu-i așa, este și el om și are voie și dreptul de a se îndoi de calea cea dreaptă, dar imediat își revine și ne aruncă mănușa: Avem treabă și nu avem voie să pierdem timpul lamentându-ne. Mai bine să ne amintim cine suntem, de unde venim și încotro mergem? Aceasta este întrebarea multiplă, care ne poate mobiliza într-atât încât să nu uităm de noi și nici de cei de lângă noi, neuitând astfel pentru cine trăim.

Solomon Marcus o stea, o galaxie, un univers, atât cât poate să cuprindă gingășia gestului de a-ți iubi aproapele mai mult decât pe tine însuți. ”…pe mine / Mie redă-mă!”