24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Partea I
În cea de-a doua sa carte, Ernest Huşanu spune povestiri nepovestite în Fata din sala de disecţie unde prozatorul, la debutul său târziu, arăta un deosebit har de povestitor şi talent de portretist, precum şi tonurile calde ale umorului fin, distilat prin filtrul intelectualităţii şi al bunului simţ estetic. Povestiri nepovestite (Editura 24:Ore, 2012) cresc din acelaşi aluat, cu aceleaşi ingrediente, având, însă, în aparenţă cel puţin, un caracter încă mai marcat memorialistic, mai “personal”; montajul special al cărţii – povestiri, un medalion nostalgic, schiţe, evocări, texte de însoţire (o afectuoasă postfaţă semnată de Dr. Iancu Iulius, referiri, recenzii), precum şi o duzină de fotografii emoţionante, adunate sub genericul Album povestitor – focalizează figura personajului-narator la primele vârste, cele nepovestite în cartea precedentă, dar, dincolo de evocarea acestora, în spaţiul şi timpul unei biografii precise, Povestiri nepovestite cuprinde şi ceea ce aş numi documente ale memoriei colective. “Să rămână mărturii!”, exclamă autorul care caută amintirile primei copilării, în anii ’30 ai secolului trecut. Aceasta se petrece într-o comunitate multiculturală, într-o localitate cunoscută, celebră chiar; Ştefăneşti este o comună aproape de Prut, în judeţul Botoşani, aflată în preajma pădurii Guranda pe unde va fi bântuit haiducul Coroi, în epocă era un târg cu peste două mii de locuitori, dar, pentru evreii de pretutindeni, Ştefăneşti înseamnă curtea rabinică de altădată, un reper spiritual de mare importanţă.
Amintirile – spune Ernest Huşanu – constituie zestrea noastră sufletească “fără de care ne-am ofili mai repede”. Dincolo de valoarea de document sufletesc fixat în biografia personajului-narator, povestirile nepovestite evocă, în fapt, două epoci din Ştefăneştii şi România timpului: aceea a liniştii, păcii şi prosperităţii de până spre sfârşitul deceniului patru, structurând ceea ce se numeşte vârsta de aur şi cealaltă epocă, începând cu 1941, a evacuării, agitaţiei, confuziei şi ameninţărilor cuziştilor şi legionarilor, cu spectrul deportărilor sălbatice, ocupaţia nazistă, războiul: vârsta de fier, adică. Evocările lui Ernest Huşanu conturează aceste epoci, le descrie prin prisma copilului şi adolescentului, aici găsindu-se rostul adânc al memorialistului: el depune mărturie, nu scrie – cum ne avertizează – “un studiu istoric sau economic”, dar “amintirile băieţaşului de grădiniţă şi mai apoi de şcoală primară israelită” recompun atmosfera “ultimei decade a existenţei ştetl-ului Ştefăneşti”. Ceea ce se află în depozitele memoriei constituie chiar punctul de plecare în orizontul existenţei: “Pornim în viaţă – scrie Ernest Huşanu – cu cele petrecute cu noi şi în noi; cu sau fără vrerea noastră. Le percepem sau repercepem mai târziu, sau foarte târziu. Le descoperim sau redescoperim în lumina copilăriei şi uneori le aşternem pe hârtie, fără indigo”. Scriind despre ceea ce s-a petrecut cu sine, Ernest Huşanu surprinde transformările din sine, dinlăuntrul fiinţei care a traversat o epocă problematică. Ştefăneşti – Botoşani – Bârlad, acesta este traseul primilor ani, continuat, apoi, cu experienţele medicului stagiar în Fata din sala de disecţie. Ştefăneşti este, pentru Ernest Huşanu, ceea ce se cheamă un topos, locul de unde pleacă viaţa şi unde se întoarce memoria în căutarea rădăcinilor, dar, în aceeaşi măsură, târgul moldav intră acum în literatură, aşa cum Tulcea e acolo prin Carol Feldman; despre Ştefăneşti a scris şi Shaul Carmel câteva poeme care distilează, însă, mai ales, metafora fiinţei interioare.
