24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Ne pregătim să încheiem primul trimestru al anului 2015. Trebuie să recunoaştem că nici nu ne-am dat seama cum a trecut acest prim sfert de an, chiar și numai dacă vom invoca bulversarea scenei publice a spațiului mioritic, loc în care politicianul a fost ținut la colț, pedepsit fiind să nu respire până când procurorii DNA îi vor da voie să o facă.
Din celulele ”noii Doftana” (pușcăria care, pe când PMR era în ilegalitate, a adunat politicienii incomozi ai vremii) se aude zbaterea Elenei Udrea obligată să stea fără sutien și să-și pună părul pe moațe, după metodele străbunicii, acelea prin care părul umezit era înfășurat în hârtie, fie ea și igienică nefolosită, peste care se lega un batic (cu care blonda de Pleșcoi era obligată să doarmă o noapte de pușcărie), astfel încât la o nouă înfățișare în fața instanței să ne minuneze cu prezența ei proaspătă, optimistă și, nu în ultimul rând, războinică. Într-adevăr, Elena Udrea este predestinată să fie luptătoare, mult mai tenace și mult mai demnă decât restul bărbaților intrați și ei la mititica, pe aceleași considerente de încălcarea flagrantă a legii. Elena Udrea strigă ca o trompetă, care ar fi trebuit să ne dea deșteptarea, că hoții stau în libertate, iar victimele acestora încep să putrezească în pușcărie, mergând la WC-ul din celulă. Tabloul este umilitor și degradant dacă vrem să fim cât se poate de detașați de ceea ce a fost și ne mai amenință că va fi Elena Udrea ca om politic, acceptându-i sinistra descriere, prin care ești invita să-ți imaginezi o scenă în care arestatul preventiv, cel care se bucură în corpul legii de prezumția de nevinovăție, este obligat de procurori să doarmă cu WC-ul din celulă sub cap.
Deja intrăm pe un teritoriu pe care puțini au curajul să meargă, atunci când ar trebui să vorbească despre instituția pedepsei într-un stat democratic. În comunism am învățat că omul pedepsit cu trimiterea în spațiul carceral era umilit, depersonalizat, un număr, reușind să-și piardă personalitatea, ajungând să fie amestecat în ciorba deținuților, având consistența unei linguri cu apă chioară. Pușcăriașul trebuie să învețe că el nu are nici un fel de drepturi, că el a ajuns în spatele gratiilor pentru a fi reeducat. Reeducarea nu are nimic în comun cu reabilitarea acestuia în fața societății, chiar dacă peste tot se vorbea în comunism despre incluziunea în societate, după ispășirea pedepsei, a celui care a fost deținut.
Atunci, în acele vremuri de tristă amintire, procesul se derula după o altă filozofie a acuzării, aceea prin care inculpatul trebuia să-și demonstreze nevinovăția. Pornind de la același tip de delațiuni acuzatul era luat de pe stradă și aruncat în pușcăriile regimului comunist, unde putea ”să fie uitat” ani de zile, fără ca cineva să-l întrebe ceva. Atunci, în economia anchetei procurorii aveau nevoie de o presiune care ”înmuia” încăpățânarea inițială a acuzaților, de a nu recunoaște faptele care le erau aduse la cunoștință că le-ar fi înfăptuit. Atunci anchetatorii erau rudimentari, stăpâni mai mult pe cunoștințele torturii fizice decât pe ale celei psihice. Deținuții erau anchetați cu ajutorul ”bătăii soră cu moartea” până când se hotărau să declare și laptele pe care l-au supt, pe când erau nevinovații prunci în fața cărora Partidul construia acest viitor luminos care, iată, a ajuns să-i orbească. Dacă prin pușcăriile României, după 25 de ani, s-a mai dat un var și s-a turnat o găleată de clor în WC-urile din celule, nu același lucru s-a întâmplat cu metodele de anchetă care, paradoxal, au fost preluate de generațiile noi de procurori, școliți după ultimele tratate de specialitate, corespunzătoare lumii noi, pe care de un sfert de veac tot încercăm, nu să o reconstruim, cât mai ales să o adaptăm la definițiile pe care te tot citim poate, poate le vom înțelege în cele din urmă.
Chiar dacă, teoretic, recunoaștem că, într-un stat democratic, cetățeanul se bucură de prezumția de nevinovăție, până la o hotărâre definitivă și irevocabilă a instanței de judecată, în realitate metodele de anchetă pe care le folosește procurorul astăzi sunt aceleași din trecut, atunci când era mult mai simplu să asculți ceea ce recunoaște inculpatul, decât să-i demonstrezi vinovăția, respectând drepturile și libertățile cetățeanului. Astăzi, aceste drepturi nu sunt respectate, chiar dacă vorbim despre Traian Remeș sau despre Elena Udrea sau cum vom vorbi, cu siguranță, despre Traian Băsescu.
Totul e să ne trezim înainte de a nu fi prea târziu sau să se dea o lege prin care fiecare cetățean al țării să fie obligat să-și monteze în dormitor câte un WC turcesc, în imediata apropiere a patului.
