Întâlnirea cu președintele Klaus Iohannis continuă să pună accentele necesare promovării grijii prezidențiale față de soarta țării, în special pe termen mediu, dacă nu chiar lung. Dacă timpul prezent ne bulversează, dacă chestiunile arzătoare la ordinea zilei ne ocupă tot timpul, președintele Klaus Iohannis, într-o înțelegere exactă, ”nemțească”, a prerogativelor funcției sale, se simte dator să supravegheze eforturile guvernării și mai ales direcția în care observă că România este pe punctul de a merge. În anumite situații, chiar dacă ești președintele României, nu ai acces la timonă, poziție ocupată de șeful guvernului, rolul tău prezidențial rezumându-se doar la a observa și la a transmite primului ministru rezultatul expertizei tale, sugerându-i chiar o serie de direcții, respectiv de atitudini.
Aici este marea diferență dintre președinții României post-decembriști și Traian Băsescu. Acesta din urmă, îndepărtat voit de cutuma prezidențială, dar și de prerogativele constituționale ale funcției, s-a auto identificat în postura președintelui jucător, a conductorului care și-a permis să forțeze legea și să aibă acces la toate deciziile pe care statul de drept, prin instituțiile sale democrate, le-a luat timp de un deceniu. Noul rol care a fost impus pe scena politică românească, timp de două mandate prezidențiale, a bulversat nu numai țara, cât mai ales și relațiile internaționale ale României cu partenerii ei europeni și nu numai, atât înspre vest, cât și înspre est, pentru a încerca să descifrăm axa Moscova-Washington D.C sau, în exprimare plastică băsesciană, de la Lacul rusesc la strălucirea Marelui Licurici.
Nu putem uita (și cred că nici Klaus Iohannis nu poate uita) această imagine pe care România o are astăzi în lume, mai ales în zona acelor cancelarii care contează pentru destinul real al României. Dacă hackerii lumii sunt concentrați astăzi pe acele atacuri cibernetice, care înfioară deopotrivă Kremlinul și Casa Albă, putem să asimilăm atacurile Monicăi Macovei et.comp. Traian Băsescu, asupra României, prin supralicitarea MCV-ului, care riscă să ne țină blocați în continuare, riscă să ne transforme sine die într-o țară de mâna a doua, amânându-ne poziția de parteneri cu drepturi egale în rândul celor 28 de state membre ale Uniunii Europene. Din acest război nefiresc, de genul șuturilor, pe care ni le dăm singuri în fund, nu reușim să intrăm în Spațiul Schengen, spațiul în care libertatea de mișcare a persoanelor și a mărfurilor capătă o fluiditate mult mai mare, dezvoltând relațiile de încredere la o dimensiune superioară celei existente.
Avem acest simț al masochismului multilateral dezvoltat, în care a ne facem singuri rău, doar pentru a ne răzbuna pe dușmanul nostru de moarte, care nu poate fi altul decât cel de lângă noi, cel din fața noastră. În acest punct cred că se află scurt-circuitul care ne blochează ca țară, care ne duce în ridicol, fărâmițându-ne toate speranțele pe care încercăm să ni le punem în față, pentru a fi siguri că mai putem face un pas înainte.
Klaus Iohannis are această mare șansă de a reconsidera demnitatea funcției prezidențiale din România, prin simpla poziționare a sa în limitele prerogativelor prezidențiale, limite pe care nici astăzi Traian Băsescu nu le înțelege și nu are cum să le înțeleagă, căci, în caz contrar, și-ar anula singur esența celor două mandate în care a condus România, prin umilirea și batjocorirea poporului care l-a ales sau care a fost păcălit să-l aleagă. Procurorii sunt astăzi în postura de a demonstra natura frauduloasă a fondurilor electorale din campania prezidențială din 2009, ceea ce ar arunca în aer credibilitatea, forțată astăzi, a lui Traian Băsescu, prin trimiterea în fața justiţiei a celor care au încălcat legea, existând deja o autoritate a lucrului judecat, în cazul primului ministru Adrian Năstase, condamnat la pușcărie pentru o culpă mult mai neînsemnată, forțată la limita vinovăției.
Klaus Iohannis dă dovadă că a înțeles din alergarea sa ”pas cu pas” ce înseamnă a fi președintele României, care-i este rolul, care îi sunt atribuțiile și în ce direcții trebuie să acționeze în folosul României. Mai trebuie să se debaraseze de reflexele induse în discursul său, de pe timpul în care era consiliat de Alina Gorghiu, astfel încât, să-și clarifice singur că un președinte nu atacă Constituția, ci o respectă, chiar și în cazul imunității parlamentarilor.
Într-adevăr, cred că i se potrivește titlul cărții Pas cu pas, care a apărut înainte de a face Primul pas, a doua sa producție editorială, ce este pe punctul de a fi lansată.
ADI CRISTI