Adi Cristi
Adi Cristi

E PLICTISEALĂ MARE ÎN VEȘNICIE

Adi Cristi

Adi Cristi

”Nu știu alții cum sunt…”dar când văd ce se întâmplă în țara asta îmi vine să-mi iau câmpii și să mă duc, să mă duc încotro îmi văd ochii, chiar și atunci când îi țin strânși închiși sau când sunt acoperiți de întunericul de nepătruns al morții. ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, acest basm care reușește în continuare să farmece vârsta fragedă a copilăriei și nu numai, oferă secretul veșniciei refuzate, astfel încât moartea, aşteptându-l pe eroul principal să se întoarcă de pe tărâmul fără de moarte are puterea și tăria de a recunoaște că dacă mai întârzia puțin chiar ea, moartea sa, ar fi fost pusă în situația să moară.

Un basm care nu are cum să fie uitat, care nu are cum să fie ignorat,vine astăzi să ne vorbească despre speranță, despre profunzime, despre greul care ne apasă în momentul în care suntem puși în situația să nu mai avem amintiri, dor de casă, de ai noștri. Și, toate aceste aduceri aminte, toate aceste apropouri stau la baza vieții noastre, ajunsă a fi viața noastră cea de toate zilele, viața care ne scoală dis de dimineață, pentru a ne aduna noaptea târziu pe la casele noastre. În afara acestora se dă interminabila bătălie cu viața, în urma căreia fiecare încercăm să adunăm cât mai multă bucurie sau cât mai puțină suferință.

Despre ceea ce se întâmplă în viața în care îmbătrânim, unii mai frumos alții mai urât, nu pierdem ocazia să vorbim, încercând, de fiecare dată, să ne rezervăm rolul personajelor principale. De 25 de ani avem acest blestem de a ne vedea mai frumoși decât am putea fi, mai deștepți decât suntem și, nu în ultimul rând, mai plini de noroc decât ar putea norocul să ne ia în seamă. Într-o astfel de agitație nu avem timpul necesar să ne vină și nouă dor de clipa care a trecut, nu mai suntem nostalgici la gândul că am fost și noi cândva tineri, că am făcut și bine, chiar dacă nu atât cât ne-am fi dorit. Această evaluare este, trebuie să recunoaștem, în avantajul nostru, la capitolul conștiinței de sine. O judecată a noastră, care are capacitatea de evaluare, de cumpănire, chiar dacă există și bănuiala lipsei imparțialității, se vrea a fi un exercițiu de a face dreptate, de a ne face singuri dreptate.

Ne situăm în postura pe care un prieten de-al meu, scriitor, mi-a mărturisit-o, în momentul în care mi-am arătat nedumerirea și mai ales insatisfacția față de gestul său, considerat de mine ca fiind grotesc și insalubru. Atunci el m-a privit puțin încurcat și mi-a spus: ”Păi, dacă alții nu mi-au dat nici un premiu, de ce să nu-mi dau singur ceea ce nu am primit niciodată, mai ales că acum, am această ocazie, ca organizator al unui eveniment internațional?”

Acest tip de atitudine, prelungită prin toate cotloanele societății, a permis invadarea spațiului public cu astfel de gesturi, ce au atins gesticulația reflexelor, demolând fundația sistemului axiologic, poate cel mai mare dezastru cu care suntem astăzi puși să ne confruntăm. Nu putem să clădim nimic în lipsa fundației necesară susținerii, dezvoltării și valorificării valorilor reale, fiind practic din nou condamnați la amatorism, șmecherie, superficialitate, lipsă de profesionalism, veleitarism. Se pare că, din cei 25 de ani de democrație, considerată a fi funcțională, am avut o sincopă de un deceniu de totalitarism autentic, desăvârșit și la fel de strălucitor ca Epoca de Aur a regimului ceauşist.

Astăzi ne pare rău că avem amintiri. Dorim cu tot dinadinsul să nu ne mai fi întors din Palatul Zânelor, spațiul în care trecutul nu mai era prezent, nu ne mai bulversa gândurile, oferindu-ne doar partea frumoasă a tinereții fără bătrânețe.

Astăzi parcă încercăm să ne trezim din întuneric. Încercăm să ne aducem aminte unde suntem, unde am ajuns, dacă am mers și dacă da, ce direcție am ales. Este un fel de dezmeticire, din ce în ce mai nefirească, atâta timp cât dăm nas în nas cu procurorii DNA, care doresc cu tot dinadinsul să verifice de ce unui au votat cu da și de ce unii cu nu. Tot ei vor să decidă programul de guvernare al țării, urechindu-i pe cei care nu se țin de treabă. Mai mult, sunt în stare să amenințe pe al doilea om în stat, dar nu pentru că nu a trecut strada pe verde, ci pentru că refuză să subordoneze justiției cea mai importantă putere în stat, puterea legislativă. Avem nevoie de tinerețe fără bătrânețe. Cât despre viața fără de moarte ar trebui să mai medităm, să ne mai gândim dacă e bine să ne însușim veșnicia, mai ales că noi am demonstrat că binele ne plictisește mult mai repede decât necazul. E plictiseală mare în veșnicie, bătaia peștelui rămâne aici, în viața cea de toate zilele, spațiul în care moartea face jocurile. Moartea și DNA.