24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Scriitorul Laurențiu Ulici s-a născut la 6 mai 1943, Buzău .A fost licențiat al Facultății de Filologie (1966) și al Facultății de Filosofie (1970), Universitatea din București. Laurențiu Ulici a fost critic literar și președinte al Uniunii Scriitorilor din România, din 1995 până la moartea sa în luna noiembrie 2000.Moartea a fost accidentală, prin intoxicare cu oxid de carbon, din cauza unei sobe stricate, și s-a produs în Făgăraș, unde președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor se afla la o reuniune a scriitorilor. Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1959) si cu critica in Contemporanul (1965). Debutul editorial are loc cu volumul de eseuri critice Recurs (1971). A detinut rubrici permanente in Contemporanul, Romania literara, Luceafarul, Amfiteatru, Ateneu, Tomis, Vatra, Cronica, Convorbiri literare, Astra. Cronicile despre debutanti au fost adunate in volumul Prima verba, I (1975), 11(1978), III (1992). Dupa antologia celor „9 poeti” din perioada interbelica, prezentati critic (1974), a mai publicat: Biblioteca Babei (1978) si Confort Procust (1983), ambele distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor; in 1995, apare primul volum (Promotia 70) din Literatura romana contemporana. Un interes singular a starnit, prin ingeniozitatea ideii, volumul Nobel contra Nobel, I-II (1988). Alte colaborarări a avut la Steaua, Tribuna, Orizont, Arges, Familia, Viata Romaneasca, Secolul 20, Romania libera etc. A prefatat numeroase ediții de carte romaneasca si straina. Ultimele aparitii editoriale atesta si vocatia de politician a criticului: Putin, dupa exorcism (eseuri politice), 1991 si Dubla impostura (eseuri), 1995. Critic prin excelenta al actualitatii literare, dotat cu spirit analitic, dar si cu inteligenta distributiva combinatorie, ULICI tinde, mai nou spre sinteza de vasta cuprindere a generatiilor si „promotiilor” (termenul ii apartine) din literatura contemporana.
Ulici intra in publicistica literara inca din anii studentiei si, de la inceput, adopta formula „criticii creatoare”, nu din constrangere programatica, ci ca expresie a propriei inzestrari interioare. Detinand, in scurt timp, numeroase rubrici in principalele reviste din capitala si provincie, ajunge la o notorietate rapida, afirmandu-se mai intai prin critica debuturilor. Propriu-zis, ULICI nu e un descoperitor de talente, cat un cititor atent si un diagnostician exact al operei debutantilor, investit ca lider al lor de opinie incontestabil. Din aceasta ipostaza a criticii lui ULICI va rezulta seria volumelor din Prima verba, document critic de referinta al ultimelor trei decenii de literatura romana. Fenomenul debutului, prin simplul decupaj de carti si profiluri critice, e prezentat in toate laturile sale, contextual si axiologic. Foiletonist inainte de toate, ULICI reuseste cel mai bine in critica de identificare. Pe masura ce se fixeaza intr-o formula personala, ideile si judecatile pe care le exprima intr-un fel inimitabil cu greu pot fi desprinse din corpul cronicii literare. Talentul sau critic imbina o natura poetica si intuitia rapida a accentelor esentiale din opera. Rigoarea consta in demonstratia eleganta a ideii critice, revelate la inceput, dar apoi intoarsa pe toate fetele pana la epuizare si monotonie. ULICI s-a remarcat inca de la primele sale aparitii in foiletonistica drept un spirit critic ponderat, sobru in afirmatie ca si in negatie, dotat cu un talent de eseist, refractar totusi la discursul critic narativ (de tip calinescian), inteligent si paradoxal ca orice spirit care produce idei, cu acces si la speculatia teoretica, in care pune tot mai multa discretie, construind cu detasare si pofta de analiza fata de prima impresie de lectura, am putea spune chiar cu abilitate – in sensul de stiinta a captatiei si dozarii argumentelor. Treptat, critica lui ULICI convinge mai ales prin siguranta tonului (poate mai mult decat prin exactitatea diagnosticului), prin finetea disocierilor subtextuale si spontaneitatea asociatiilor comparatiste. Textele sale sunt de fiecare data rotunde, datorita regiei subtile a ideilor, chiar daca intr-un spatiu concentrat. Ele reusesc sa sugereze mai mult decat autorul afirma explicit in judecatile critice directe. Cum era de asteptat, spectacolul publicistic e dublat insa, la Ulici, de efortul de a proiecta exercitiul foiletonistic curent intr-o perspectiva critica de anverguri Prima tentativa, in acest sens, e volumul Recurs (1971) cuprinzand o suita de eseuri despre poezie si despre marii poeti romani moderni: Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide. Cartea nu e lipsita de un sens general polemic, ideea de recurs desemnand „nu atat o metoda critica, in sensul literaturii, cat una terapeutica”, cu specificarea insa ca „obiectul si intentia sa e opera, dar intentia sa de subtext e critica criticii”. Eseurile rezista, mai ales, in latura lor analitica, pornind de la distinctia, fireste relevanta, intre „poezia-existenta” si „poezia-interpretare”. Interesante, prin concizie si exactitatea intuitiei, sunt si portretele facute poetilor amintiti. Acestea vor sta la baza antologiei comentate din poezia romaneasca interbelica intocmita de ULICI (1974), care-i mai cuprinde pe Fun-doianu, Maniu, Vinea, Voiculescu. Ambitia criticului e de a recepta valorile la scara intregii literaturi, iar interesul constant pentru marii poeti moderni din perioada interbelica este si o chestiune de afinitati: criticul se simte mai in largul lui in contact cu imaginarul poetic modern. Biblioteca Babei (1978) vadeste aceeasi preocupare insistenta de a largi contextul axiologic al receptarii critice, de asta data in spatiul literaturii universale. Volumul cuprinde eseuri, grupate pe mai multe sectiuni, despre Dostoievski (capitolul cel mai consistent, structurat sub forma unui mic dictionar de personaje), Kafka, Borges, Jarry, Marquez etc. Comentariul critic este alert, patrunzator (ca de obicei) si concis, fara complexe. „Tripticul romanesc”, capitol distinct („Miorita, Manole, Luceafarul”) nu face decat sa proiecteze, fara emfaza insa, in universalitate legatura „de semnificatie dintre cele trei capodopere ale poeziei romanesti”. Confort Pro-cust (1984) este mai mult o culegere de cronici, in opinia lui ULICI cronica literara fiind totusi „cea mai sociala din ipostazele criticii”. Prefata volumului, conceputa sa explice un titlu si sa ordoneze cumva materia variata a sumarului, exprima, mai degraba, o confesiune de critic decat un program, o concluzie trasa din practica scrisului
decat un proiect. Critica lui ULICI emana in continuare un aer confesiv jurnalier, care o fragmenteaza. Formula „confort Procust” spune destul despre ambiguitatea dramatica a conditiei cronicarului literar. intre „adevarul partial” si „adevarul batant” (de tatonare), la care pare condamnata critica de intimpinare, ULICI isi construieste o etica justificativa, o teorie a „competentei morale”, semn ca de la un punct incolo spiritul critic se adanceste cu precadere in sine insusi. Tot mai presanta devine nevoia de perspectiva critica: imbina, cum zice el, „privirea de pe pod” cu „privirea pe fereastra”. Este si titlul acordat celor doua sectiuni, in parte, ale volumului. Prima invita la mai larga cuprindere, panoramica si detasata, a fenomenului literar contemporan. Din recenzii si comentarii aparent izolate criticul recompune, ca intr-un portret in miscare unitara, identitatea autorului analizat. in felul acesta, texte critice mai vechi sunt recuperate, intr-un context de idei si aprecieri cu totul inedit, spontan si nepremeditat. E un mod original de totalizare critica prin acumulari succesive. in felul acesta, critica foiletonistica iese de sub regimul efemeritatii. Dar, mai ales, criticul nu are prejudecati. Scrie cu egala si calculata comprehensiune despre un Marin Preda („metoda bunului-simt” ) si Eugen Barbu („ipostazele puterii”), despre D. R. Popescu („adevarul si dreptatea”) si Ion Lancranjan („prefixele realismului”), despre Nina Cassian („jocul si drama”) si Adrian Paunescu („retorica Fortei, forta Retoricii”). Criticul intuieste cu usurinta, la fiecare dintre acestia, accentele diferentiatoare ale operei, iar in adancime figura spiritului creator, descrisa prin analize pertinente si inspirate. in aceeasi maniera sunt comentati Mircea Ciobanu, Ana Blandiana, Nichita Stanescu. Multe din judecatile critice ni se par deja valide in ordinea istoriei literaturii. Procedeele critice, extrem de variate, le alege in functie de obiectul lecturii: de la un fragment la altul, autorul exerseaza, pe rand, portretul, analiza, dialogul critic. „Privirea pe fereastra” apartine altui tip de traseu critic, mai accidentat si mai fragmentar. Poate si mai conjunctural. De asta data, opera, o singura opera, e vazuta prin prisma identitatii auctoriale, fiind vorba numai de scriitori consacrati. Se pot retine, cu prioritate, comentariile la Arma secreta de Eugen Jebeleanu, la Revelionul, romanul lui Paul Georgescu, la Vocile noptii de Augustin Buzura. Selectia cuprinde numai texte critice exemplare. Si aici criticul pare un moderator inteligent intre tendintele cele mai diverse existente in viata noastra literara. Nu e greu de observat ca simpla insiruire de nume si carti, ca intotdeauna la U., ascunde si o clasificatie valorici Cele cateva texte critice inserate la Addenda, despre poezia lui Dosoftei si Miron Costin, alaturi de proza lui Macedonski, vadesc deschiderea preocuparilor criticului, care il recomanda pe ULICI „in vederea unor intreprinderi de amploare” (M. Iorgulescu). Acestea n-au intarziat prea mult. Dupa Nobel contra Nobel (1988). cuprinzand propuneri, prezentari critice si antologie, a aparut, in sfarsit, primul volum din Literatura romana contemporana, 1995 (Promotia 70). In ansamblul acestei cuprinzatoare sinteze, aspirand a se identifica si cu „o Bibliografie a literaturii contemporane”, cum sugereaza criticul intr-unui din studiile introductive, materia este ordonata pe generatii si promotii, iar in interiorul fiecarei promotii, pe cele patru genuri literare: poezia, proza, dramaturgia si critica. Fara a face cu totul abstractie de criteriul istoricitatii ULICI concepe cercetarea sa, mai degraba, ca un „dictionar care sa nu fie ordonat alfabetic, ci axiologic, sa ignore biografiile si sa uite timpul istoric” (I. Simut). Autorul insusi insista, in acelasi studiu introductiv, pe ideea unei istorii a literaturii contemporane ca insumare de profiluri, bibliografie comentata si sinteza ideologica. Modelul nemarturisit al criticului pare a fi cel lovinescian. Criteriul traditional selectiv nu este abolit intru totul, iar accentul se pune pe trasarea cat mai exacta a fiecarui profil in parte, evitand totodata stabilirea de serii tipologice stricte, care ar anula tocmai „marca de personalitate a unui scriitor sau a altuia”. Nelipsit de o perspectiva teoretica a totalizarii critice (perspectiva indusa de studiile introductive, utile si bogate in idei), ULICI reuseste, chiar de la acest prim volum, sa fie, cum formuleaza singur, „selectiv-ierarhizant, diferentiat tipologic, monografic si totalizant in egala masura”. Prin finalizarea proiectatei istorii a literaturii contemporane, ULICI se inscrie deja in randul celor mai importanti critici romani contemporani.
Opera
- Recurs, 1971 (eseuri)
- Prima verba, 1974 (critică)
- Nouă poeți, 1974
- Biblioteca Babel, 1978 (eseuri)
- Prima verba II, 1978
- Confort Procust, 1983 (cronici literare)
- Prima verba III, 1992
- Literatura română contemporană – 1995, volumul I – Poezia; (operă rămasă neîncheiată)
- Dubla impostură, 1996 (essais politiques)
- Prima verba IV, 2004
Antologii
A îngrijit antologiile Nobel contre Nobel – 1988; 1001 de poezii românești – 1998.
