24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Societatea noastră este din ce în ce mai tensionată. Nimeni nu știe până unde vom ajunge. Cât se va mai umfla balonul acesta înainte să explodeze. Oare va exploda, într-adevăr? Există, de asemenea, o cantitate înspăimântătoare de ură și de dușmănie, care a ajuns să pătrundă în cele mai ascunse reflexe ale omului, aflat față în față cu viața. Sunt oameni desfigurați la propriu (la față și la spirit), de conjuncturile prin care au fost nevoiți să treacă. Suntem (și trebuie să ne obișnuim cu acest adevăr) condamnați la batjocură și umilință, chiar dacă de șase luni am ieșit din raza de acțiune a președintelui jucător. Nu am scăpat și nici nu vom scăpa atât de ușor de ravagiile produse de Traian Băsescu, pe parcursul celor zece ani de Cotroceni. Tot ceea ce a reușit să distrugă, cu gândul că el este reformatorul statului de drept în România, continuă să producă victime și efecte, ce alimentează în continuare dezastrul pe care românii sunt condamnați să-l trăiască.
Nu-l mai avem pe Traian Băsescu la Cotroceni, în schimb ne-a rămas un sistem creat în cei zece ani de băsescianism, care lucrează în continuare, provocând victime nevinovate, alimentând disperarea, lehametea și deznădejdea în aceeași termeni fatidici. Românii cred că direcția în care merge țara nu este o direcție bună, nici măcar astăzi, după 25 de ani de democrație, după șapte alternanțe la guvernare, în care am exersat toate variantele posibile și chiar imposibile ale alianțelor politice. Se poate spune că noi, românii, am inventat soluția imorală, dar și băsismele, aceste atitudini ritualice, la fel de imorale, cu ajutorul cărora s-a săpat adânc la temelia fundației naționale, provocându-se deja inevitabilele surpări în conștiința de sine a individului. Astfel, apare la suprafață mocirla în care trăim, mlaștina în care ne scufundăm din ce în ce mai adânc, funcție de intensitatea zbaterilor noastre. Nu mai suntem umani, nu mai înțelegem ce este suferința, nu mai avem compasiune, toleranță, milostivire. Suntem, pe față, handicapați fără dreptul de a primi ajutorul bănesc, dar și handicapați recunoscuți, cu acte în regulă, scălâmbi și naşparleţii, cu mișcări imposibil de controlat, cu membrele superioare și inferioare aruncate în aer, după mișcări browniene, dar care nu reușim să ne astâmpărăm luciditatea, să înțelegem că pedeapsa de la Dumnezeu a fost sub formă de piatră de moară și nu de handicap motor. Dar, când vezi un astfel de individ, numai bun de plâns de milă, că deține o doză imensă de ură și disperare, dar nu din cauza tragicului său destin, ci din cauză de bucurie că unul de lângă el a fost sau nu pedepsit, nu mai înțelegi pe ce lume trăiești, nu mai ai răbdarea de a te consola că poate, mâine va fi mai bine. Poate va urma și trezirea. Poate vom fi salvați de propriile noastre reacții, conştientizate mai mult de contorsionarea fețelor decât de trăirile intense, pe care încercăm să le decontăm în termenii vieții de zi cu zi.
Ura și dezbinarea sunt cele două reflexe ale cetățeanului normal sau handicapat (care se întâlnesc în spațiul cu o altă dizabilitate, de această dată comună tuturor) care vin să ne amestece în cea mai perfidă îmbulzeală, în care fiecare trage în fiecare, fiecare rupe din fiecare, fiecare devoră pe cel de lângă el sau de aiurea.
O harababură mai spectaculoasă nu ne-a fost dat să privim, nu ne-a fost dat să trăim, nu ne-a fost dat să ne descoperim drept autorii de drept ai acesteia.
Nu cred că ne vom reveni chiar atât de ușor precum încercăm fiecare să ne trezim în dimineața următoare. De fapt, nu mai știm cum să fim normali. Nu mai știm cum să ne dăm jos din pat, cum să pășim, cum să deschidem ușa și să ieșim din casă, așa cum nu mai știm de ce trebuie să ne salutăm vecinul, aproapele, cunoscutul sau chiar necunoscutul, cu care intrăm în vorbă în anumite situații conjuncturale. Nu mai știm să zâmbim, să fim relaxați, destinși.
Nu cred că vă voi da o veste bună dacă voi fi nevoit să constat, cu toate datele aflate la purtător, că nu numai direcția încotro mergem este greșită, cât mai ales greșiți suntem noi, în primul rând. Este nevoie de o grabnică dezmeticire, revenire din handicapul nostru spiritual și mai puțin din cel al baghiuților, sacrificații fără rost, ca o pierdere colaterală a celor lipsiți, pe cale naturală, de minte. Mai bine să dispară astfel de atavisme, caricaturizate de viața reală, decât să sufere ideea în sine de dreptate.
