Adi Cristi
Adi Cristi

A CRESCUT ODATĂ CU ȚARA

Adi Cristi

Adi Cristi

Au venit peste noi și ruperile de nori și descărcările electrice și căderile de grindină, ”cât oul de porumbel”. Suntem în continuare supuși dezastrelor în fața cărora nu ezităm să ieșim cu pâine și sare, dar și cu un păhărel de țuică, să simtă și ele că noi suntem, indiferent de condiții atmosferice, o gazdă bună. Mieroasă și greu de supărat, indiferent dacă, în numai câteva secunde, reușim să ne pierdem ”agoniseala unei vieți de om”.

Există în fața noastră o mare brambureală. O amestecătură greu de gestionat. Avem de toate. ”Și mai bune și mai rele” – cum încearcă poetul să ne facă inventarul. Adrian Păunescu, atât de inegal și pe alocuri atât de genial, ajutat de această dată de Mircea Vintilă, ne lasă moștenire, printre altele, și cântecul ”Pământul deocamdată”, al cărui refren devine imaginea României de azi. ”Pe pământ avem de toate / Și mai bune și mai rele, / bune – rele / Și închisori și libertate / Și am putea, și nu se poate / Și noroi și stele”.

Dacă ar fi să ne aplecăm și asupra celor cinci strofe și a unui refren modificat în finalul cântecului, cu siguranță că am fi în fața adevăratului imn de țară, a cântecului care ne reprezintă și care ne oferă imaginea reală a ceea ce suntem, a ceea se întâmplă în acest spațiu mioritic, atât de încercat, mai ales de noi, de cei care încercăm să ne îmbulzim spre ușa, uitând că porțile țării se deschid înspre noi și nicidecum în exterior, cum încerca Cristian Tudor Popescu să ne decodifice încercările disperate de a ne îngrămădi, atunci când cineva a strigat că el este salvatorul poporului, salvatorul țării, el este eroul pe care mulțimea va trebui să-l țină minte.

Iată ce a scris Adrian Păunescu, înainte ca noi să știm cu ce se mănâncă democrația, din ce se compune o țară în care drepturile și libertățile cetățeanului sunt la fel de importante precum e textul evanghelic, pentru drept credinciosul dedat închinăciunii, întru iertarea păcatelor administrate de el, cu voie sau fără de voie. ”Timpul vieţii ni-i scurt / Hai să-l facem curat / Trăiesc unii din furt / Alţi doar din ce au dat / Sunt săraci și bogaţi / Laşii scuipă pe bravi / Voi ce-n luna zburaţi / Până la cer vă urcaţi / Pe spinări de noi … sclavi. / REFREN // Voi ce-n luna plecaţi / Cu ale noastre izbânzi / Nu uitaţi că aveţi fraţi / Pe planeta flămânzi / Pâinea lor o mâncaţi / Printre stele zburând / Voi degeaba zburaţi / Când cei subdezvoltaţi  / Se târăsc pe pământ // REFREN // Lumea-i plină de râni  / Și de doctori docenţi / Și de măști și de vămi / Și de mari inocenţi. / Fiindcă nașteți copii / Apăraţii luptând / Doborâţi monştrii vii, / Ce în veac de vecii / ……… pe pământ.// REFREN // Între cei care trag // Si acei ce sunt traşi,  // Nu e loc de vreun steag,  // E o groapa de pasi. / Între ei sunt sudaţi,  / Un strâmb ideal  / Cum sunt bine legaţi / Condamnaţi un elan. // REFREN // Fii ai munci aveţi // Năduşeala pe piept / Cum sta nurca / Pe-al madamelor piept. / Uni iau alţi fac / Uni dorm alţi sunt / Între înger si drac, / Trage omul sărac / Înhămat la pământ. // REFREN / Pe pământ avem de toate / Și mai bune și mai rele / bune – rele / Și închisori și libertate / Și am putea / Și nu se poate / Și ruină și cetate, / Genii mari și frunţi tembele,  / Vânt ce stă și vânt ce bate,  / Și martiri dar și lichele, / Nedreptate și dreptate / Și-am putea și nu se poate / Și noroi și stele”.

Avem toate datele pentru a ne confrunta, cu pieptul deschis, cu viața, de la care să luăm ceea ce avem de trebuință. Un singur lucru ne lipsește. Un singur lucru de care depinde succesul, atât de mult urmărit, atât de mult disputat, atât de mult îngenuncheat. Acest lucru este de fapt încrederea în noi înșine, în oamenii pe care i-am ales să ne reprezinte, atunci când este necesară asumarea responsabilității faptelor, ce ar fi trebuit să ne reprezinte, să lucreze exclusiv în numele și întru binele nostru. Nu avem așa ceva. Nu am reușit timp de un sfert de veac de singurătate acest lucru, fără ca el să încerce măcar să definească așteptările noastre firești, credibile și greu de ignorat.

Am rămas sclavii propriilor noastre deziluzii, așa cum am ajuns să fim mărul discordiei disputat pe scena clasei politice care încearcă să creadă, să se amăgească de fapt, că ”a crescut o dată cu țara”.