CALIMERA

Adi Cristi

Grecii sunt în căutarea unui Cal Troian. Au nevoie de o Troia asupra căreia să se năpustească cu multă şmecherie, așa cum au învățat ei să facă periculoasele cadouri. În viziunea secolului XXI, Troia este interpretată de Uniunea Europeană, iar grecii nu își ascund imensa datorie, pe care au făcut-o cu aceeași inconștiență visătoare sau cu aceeași aroganță a lecției de dictare pentru acasă pe tema ”După noi, Potopul!”

După 2001, Grecii nu și-au jucat cărțile corect, în spiritul unei economii de piață care trebuia să slujească regulile democrației viabile, autentice. Grecii au luat bani pentru o serie de proiecte doar enunțate, fără ca să se atingă de ceva, folosind aceste fonduri doar pentru consum. Pentru salarii, pentru pensii, precum și pentru ”al XIV-lea salariu”. Mai mult, grecii nu prea erau obișnuiți cu impozitele și restul de taxe locale, care, în alte țării, cum ar fi România, reprezintă de fapt principala sursă care alimentează Bugetul de Stat. Grecii s-au mulțumit doar cu banii primiți de la UE pentru ”a-i da în consum”, obișnuind poporul grec să nu-și facă griji, să nu plătească nici un euro, doar să consume din banii primiți de Grecia pentru înființarea plantațiilor de măslini sau portocali, de exemplu.

Această psihologie am mai întâlnit-o în Kuweit, țară care își plătește poporul pentru ca acesta să stea acasă, să nu lucreze, în câmpul muncii fiind angajați, de regulă, filipinezi, malaiezieni  sau chiar români, ieșeni de la FORTUS.

Grecii au ieșit în stradă din momentul în care Uniunea Europeană a început să-și ceară banii înapoi. Cum să li se ceară banii înapoi? Cum să plătească ei bani la stat? Ce sunt impozitele, taxele?! De ce să nu mai primească al XIV-lea salar? De ce să li se micșoreze pensia? Cum vor mai trăi ei, fără confortul cu care s-au obișnuit? Grecia nu are decât industria turismului. Întreaga lor țară este o poveste care aduce bani dintotdeauna. Grecii știu să danseze sirtaki, știu să fumeze, știu să bea uzo, știu să cânte și să spargă farfurii.

Grecii știu că de la ei a început lumea să se ordoneze. Ei au Olimpul zeilor, ei îi au pe Zeus cu a lui echipă, cum îl au și pe Platon și pe Socrate cu întreaga pleiadă de filosofi. Pe Aristotel, Talles și pe Homer. De la ei lumea a reușit să învețe democrația participativă. Au dat Atenei dreptul de a fi orașul stat, celula de la care a început să se dezvolte civilizația, care ne-a inclus și pe noi. Grecii cu Meteora ne-a învățat să-l căutăm pe Dumnezeu pe stânci inaccesibile, acolo unde călugării au ajuns să se înalțe cu ajutorul frânghiilor, folosite în locul aripilor de pasăre, astfel încât la sute de metri erau văzuți doar ei, ca slujitori ai Domnului și păsările cerului.

Grecia de mult nu mai aparține doar grecilor. Omenirea a cucerit din curiozitate și bucuria întâlnirii cu trecutul, această țară care nu s-a încumetat să-și risipească nici un zid, nici o piatră. Templul lui Hefaistos, Partenonul, Acropola din Atena sau Canalul Corint, toate aparțin Greciei și tutore celor care vin an de an să se întâlnească cu istoria vie, la ea acasă.  Zestrea Greciei nu se uită la acele firimituri invocate de creditori, chiar dacă suma pare una îngrozitoare, de un miliar și jumătate de euro.

Nemții, de exemplu, la început, au vrut să cumpere, în contul datoriei, ”bucăți din Grecia”, câteva insule mirifice ale acestei țări nimerite în malaxorul ”ajutorului financiar”, pe care Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional l-au acordat statului grec. Vorba vine, atâta timp cât poporul elen a ieșit astăzi în stradă pentru că, se pare,  nu a fost vorba de nici un fel de glumă. Grecii sunt somați să dea banii înapoi! Dar, de unde să dea ei banii înapoi? Cum adică să ”strângă cureaua”? Cum adică să se sacrifice și să nu mai primească aceeași bani, pe care i-au primit atâți de mulți ani?

Dacă statul le-a dat banii respectivi înseamnă că ei i-au meritat, că doar nu i-au furat! Indiferent de ceea ce au făcut, de ceea ce au lucrat sau de faptul că au stat la soare, pândind răsăriturile și apusurile grecești, banii pe care i-au câștigat trebuie înțeleși ca fiind bani meritați. Nu sunt dispuși să se sacrifice. Nu sunt dispuși să lucreze pro bono nici măcar în contul statului lor. Nici măcar pentru Grecia nu doresc să se sacrifice, căci ei nu știu să se sacrifice pentru țară, așa cum nu știu să-și iubească țara. Cum adică, să iubească o țară? O femeie știu să iubească, dar o țară? Sunt vorbe de neînțeles pentru ei, așa cum sunt pretenții pe care nu au cum să le asculte.

Dacă Grecia ar fi fost locuită de români, atunci alta era… calimera. Acesta ar putea fi salvarea grecilor, dacă, pe lângă infuzia cu poporul român, ar fi și ei din nou neinspirați să-i aducă în fruntea țării pe Traian Băsescu și pe Emil Boc, instalatorii de serviciu ai dezastrelor neasumate.

Atunci ar trăi un dezastru mult mai mare, ceea ce li se întâmplă acum transformându-se într-un delicat parfum de femeie.