24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Cu banii pe care guvernul îi dă medicilor s-a reușit să se aprindă călcâiele celorlalți, chiar dacă premierul Victor Ponta nu a ezitat să le aduc aminte profesorilor, dar și polițiștilor, că anul trecut când le-au fost corectate nedreptățile băsesciene, nimeni nu s-a împotrivit, nimeni nu a decis să deschidă această Cutie a Pandorei. Acum dascăli au sărit ca arși, crezând că mai prind o pleașcă și ei, că vor forța mâna Guvernului să li se mai adauge la salariu ceva, un leu sau zece bani, că acolo unde nu cade, pică, ba un peșcheș, ba o majorare nesperată de salariu. Să nu fiu înțeles greșit. În România anului 2015 totul este anapoda, începând de la respectul față de valoare și până la felul în care este remunerat efortul în sănătate, educație, cultură, pentru a vorbi doar despre cele trei cenușărese ale unui stat democrat. Nu faptul că cer și profesorii sau polițiștii o majorare de salariu, după modelul angajaților din Sănătate, ar fi o problemă. Este dreptul fiecăruia să aibă grijă de câștigul său într-o lume în care ești obligat să te descurci singur, să te faci auzit de cei care sunt în măsură să-ți aprecieze munca. Nimeni nu mai cere de pomană sau cei care încă mai au acest obicei sunt o cantitate nesemnificativă. Astăzi se încearcă să se echilibreze cele două relații: valoarea muncii și plata muncii, conform acesteia. Muncești pentru a fi plătit, atâta timp cât plata reprezintă expresia reală a muncii prestate, a plus valorii create.
De 25 de ani suntem învățați că Sănătatea și Educația sunt priorități naționale, în timp ce despre cultură nu se prea vorbește, decât prin exemple umilitoare, privind câștigul unui om de cultură, de la actori la scriitori, fără a fi uitați artiștii plastici și muzicienii. Cu oamenii de cultură nici un regim politic nu s-a prea împăcat, atâta timp cât conducătorii pe care i-am avut au fost depășiți de misiunea pe care și-au asumat-o, ne mai având timp că cumpănească care sunt adevăratele valori ale națiunii. Președinții și prim miniștri noștri au fost mult prea preocupați de imagina lor, de interesele politice ale partidelor, care i-au așezat în cele două palate ale puterii, pentru a fi atenți, dacă nu din pricepere, atunci din consiliere, la adevăratele valori ale națiunii.
Un popor fără educație și fără cultură are neșansa de a trăi cât poate trăi o efemeridă. Se stinge ca un foc de paie. Dispare precum mai poate să dispară o iluzie stropită cu apă.
Avem nevoie, poate mai mult decât oricând, de solidaritate, de înțelegere, de spirt de sacrificiu, atunci când încercăm ”să urnim căruța din loc”, când dorim ”să scoatem țara din șanț” sau când înțelegem că doar umăr lângă umăr putem fi o forță.
Există încă multă zâzanie și dezbinare în societatea românească. Sunt încă multe pasiuni și orgolii rănite. Există personaje cărora le cresc piepturile și vanitățile, prezentându-se a fi conducătorii mesianici ai națiunii. Fără ei nu se întâmplă nimic bun, ei sunt cei sortiți fericirii poporului, chiar dacă, în urma lor cresc cimitirele și faptele reprobabile. Nu putem vorbi despre stabilitate, despre reflexele condiționate ale unui sistem axiologic, care reușește să ne ordoneze după valoarea fiecăruia.
Dacă ar fi să ne analizăm după importanța reală pe care o acordăm educației și culturii atunci am vedea cu ochii liberi cine suntem și încotro mergem. Astăzi, lupa prin care reușim să ne privim în ochi nu face altceva decât să ne descopere punctele de vedere care ne separă, îndepărtându-ne unul de celălalt într-atât încât suntem de-a dreptul separați, fiecare în singurătatea sa, fără a avea știință de singurătatea aproapelui. Suntem niște insule într-un ocean al suferinței, fiecare fiind obligat să se îngrijească pe sine, să se guverneze pe sine, să aibă forța necesară să fie părintele, dar și copilul, învățătorul, dar și elevul, viul dar și mortul, trecutul, dar și viitorul, stăpânul, dar și suferindul sinelui său eliberat cum mai sunt eliberați porumbeii călători, investiți cu misiunea de a ne duce mesajele, de la o insulă la alta, astfel încât, să avem senzația că suntem informați, că cel care deține informația deține și stăpânește lumea. Aceeași lume de insule din acest ocean îngândurat al suferinței.
Și toată această incursiune în chipul din fereastră a fost provocată de știrea prin care suntem anunțați că și profesorii și polițiștii doresc o mărire de salariu, după modelul medicilor.
Dacă au și ei dreptul să spere la un câștig mai bun, într-o lume în care ești pus în fața faptului împlinit, că nu te mai poți descurca cu ceea ce câștigi prin muncă cinstită, la fel de adevărată este și palma pe care ar trebui să o primească atunci când devin agresivi, intolerabili, lipsiți de înțelegere, compasiune și mai ales, lipsiți de responsabilitate. Nu poți să ceri mai mult decât meriți, așa cum nu poți să ai mai mult decât îți dă voie împărțirea pâinii.
Aceasta este o altă operațiune ruptă din nefireasca butadă ”cine împarte, parte-și face!”
