24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Prin ochiul Lunii (Editura Timpul 2015) este următorul volum de poezii al lui Florentin Dumitrache. Nu spun ultimul, nu spun ”al n-lea”, pur și simplu el face parte din producția anuală cu care autorul a reușit să ne obișnuiască în ultimii ani. Și de această dată cartea este atent structurată, în două capitole, ”Am adormit pe un gând” și ”Călător tăcut”. Al doilea capitol cuprinde 45 de sonete, în timp ce în primul capitol (90 de poeme) poetul încearcă să ne obişnuiască cu un discurs meditativ, centrat cu predilecție pe anotimpul alb al pragului de după care începe veșnicia și necuprinsul.
Am prefațat cărți de-ale lui Florentin Dumitrache, am scris recenzii la volumele apărute, ceea ce mă îndreptățește să spun că poezia sa nu-mi este o necunoscută. Mai mult, personajul autorului îmi este cunoscut încă din vechime, atunci când o parte din familia sa mi-a fost suficient de apropiată, și mă refer la fratele domniei sale, ilustrul inginer Alexandru Dumitrache, una din mințile vii ale anilor 70 ale Iașului.
Am ținut să fac această precizare pentru a înțelege de ce Florentin Dumitrache rezistă în linia întâi a poeziei, acolo unde apar și dispar cărțile, mai ales în perioada ultimilor 25 de ani, perioadă atât de greu de stăpânit, de ordonat într-un necesar sistem axiologic. Starea în care scrie Florentin Dumitrache nu este una prefabricată, este una vie și reală, mișcătoare și protejată de o emoție specifică creatorului autentic, emoție care a reușit să cucerească nu numai mediul familial, cât mai ales și mediul în care se formează cititorul de poezie. Indiferent de cât de răuvoitori sau de dezinteresați am putea fi, răsfoind o carte de poezie din cele scrise de Florentin Dumitrache, nu vom putea trece mai departe fără a nu memora numele acestui autor, un poet lipsit de prețiosul adaos al superficialelor mărgele din sticlă colorată, spectaculoase doar în razele luminii, dar terne și greu de observat în condiții normale de viață, temperatură și presiune atmosferică sau chiar de îngândurare și tristețe existențială. Trap de ”cal alb”, / galop stăpânit / de hățuri stăpâne, / doar pasul săltat / e semnul de mâine. (Evoluție)
Florentin Dumitrache vede prin poezie amintirea care îl însoțește asemenea unei umbre docile, impunând-o sub formă de binecuvântare sau chiar de pedeapsă atunci când viața a îndrăznit să-l ia în răspăr. Viața, redusă la nivelul amintirilor, trebuie țesută din ”sute de amintiri / deșirate, rupte / de trecerea anilor. / încât acum / pânza vieții e întreagă, / mă pot înveli cu ea, căldură plăcută / pentru totdeauna” (Fir de gând)
Vorbim acum despre o poezie tihnită, lejeră, patriciană, întinsă pe o canapea romană, ea însăși de forma trupului lenevind. Vorbim despre o poezie așezată, delicată, fină, sensibilă cu pornirea spre meditație. Vorbim despre o poezie salvată de inerentele stridențe ale gândului feroce, nerăbdător, veșnic pornit spre cucerire cu orice preț. Acum există un filtru autoritar de imparțial, o trecere prin care nici o stridență nu mai încape, nici o neinspirată asociere nu mai pătrunde, indiferent de comandamentele poeziei.
Florentin Dumitrache a terminat de mult cursul de a simți poezia sub formă de tremur, de mângâiere, de șoptire sau chiar de tăcere. Din ce în ce mai multe tăceri se instituie după lectura poemului, tăceri ce sunt de fapt pline de meditații și prelungiri ale fericirii sau tristeții, cele două stări cu care nostalgia amintirilor încearcă să recompună lumea în diferitele ei ipostaze. ”În colțul străzii / doar vântul / mai umblă hai-hui /prin frunzele veștede / căzute din toamnă, / nici țipenie de om, / de alt ființă, / doar el șuiera a pustiu / cu-n aer rece de iarnă. // În colțul străzii / doar vântul și noi / ținându-ne de mână / în umbra lui.”
Există o dorință din ce în ce mai pregnantă a autorului de a se face corect înțeles, de a se cunoaște cine este el, de unde vine și încotro are de gând să ajungă. ”Sunt sâmbure de viață / germinând din trăire, / sunt tulpină de om / din multă iubire, / sunt pom roditor / în timp și speranță, / sunt frunză pe ram / în soare și ceață, / sunt pomul vieții / de când m-am născut / și al eternității / spre stele și lut.”
Poetul este supus întrebărilor, fără ca acele răspunsuri mult așteptate să reușească să-i schimbe atitudinea față de realitatea din imediata sa apropiere, atâta timp cât aceasta devine nesemnificativă în raport cu lumea incomensurabilă a poeziei.
Volumul Prin ochiul Lunii ne descoperă structura unui poet pentru care meditația devine firul roșu, povestitor, de care sunt legate toate poemele din versurile cărora Florentin Dumitrache răsare, în sensul firescului, necesarului, mult așteptatului.
De această dată nu mai vorbim despre poeme doar scrise, vorbim deja despre poeme izvorâte, trăite, consumate în integralitatea lor o dată cu viața, așa cum se mai consumă o înghețată împreună cu cornetul care o conține. ”Prin ochiul lunii / desluşesc cărarea spre înalt, / iar paşii mei timizi / cată drum prin umbra nopţii, / drumul ce leagă / amintirile de neştiut, / acolo unde / prin ochiul lunii / voi vedea de unde vin”. (Meditație)
Poetul se află la vârsta în care dragostea, iubirea, își prezintă înțelepciunea de a trăi o viață de om în valorile firești și reale ale moralei creștine, fără a fi explicit, fără a face pledoarii pro domo, atunci când aduce în prim planul creației acest sentiment volatil în conjunctura vieții de zi cu zi. ”Dinspre tine vine visul / ce-l port în inimă, / balsam peste timp / pentru azi, / pentru mâine, / pentru totdeauna, / până când…”(Dinspre tine…) sau în frumosul poem Așteptare în doi: ”mă sprijini, / mă ajuţi, / mă răsfeţi / ştiindu-mă fragil, / deşi par puternic // te sprijin, / te ajut, / te răsfăţ / ştiindu-te fragilă // şi ninge / şi ninge pe noi / cu ani albi, / din ce în ce mai albi, / iar noi aşteptăm în doi / o altă primăvară.”
La nivelul timpului delimitat de anotimpuri iarna este din ce în ce mai prezentă. Vorbim astfel despre poeme intitulate voit a fi explicite: În toamna mea, Decembrie, Pe zăpezile mele, Plânge iarna, Amurgul se lasă, Soare la asfințit, Seara, Târziul din mine, Neliniște, Neliniști, O liniște adâncă, Pasărea nopții, din primul ciclu sau dintre cele 44 de sonete, care încearcă să îl descopere pe Florentin Dumitrache în ipostaza de Călător tăcut: Amurgul se prăvale, Ploaia, Plânsurile toate, Visele curg, Visele noastre, Miros de toamnă sau chiar Sonetul toamnei mele.
Se observă o dezertare intertextuală voită, fără a fi și o predare asumată, mai mult o încercare lucidă de a lăsa GPS-ul să-i arate coordonatele geografie în care viața l-a adus, astfel încât, loialitatea sa față de al patrulea anotimp să-i permită dezvoltarea unui dialog direct cu sinele lui, dar și cu noi, cei implicați direct în lectura poeziei oferită sub formă de emoție, meditație, nedeslușire, construcții în care cuvântul este mai mult decât un instrument de comunicare. ”Sub un fir de iarbă / se-așterne cuvântul / încerat în lut, / provenit de lut, / sub un fir de iarbă / se-aude cuvântul / tăcut, / doar tăcut.” (Sub un fir de iarbă…)
Plasarea autorului la limita ultimului anotimp se face cu acea liniște necesară evaluării și mai puțin cu disperarea celor care sunt surprinși de anunțarea ultimei stații, acolo unde toți coboară, indiferent de voința fiecăruia. ”sunt tot mai aproape / de liniştea înserării, / încât aud ecoul trăirii / ca un val / ce se sparge / la margini de mare.„ (Neliniște)
Neliniștea nu este tot una cu Neliniști, nehotărâtele stări în care viitorul își construiește deja traiectorii, dacă nu precise, atunci cu siguranță ușor de desenat, atâta timp cât cosmosul își poartă necuprinderea doar în limita înțelegerii noastre a ceea ce poate fi infinitul, nemărginitul, veșnicia. ”În colţul inimii / doar gânduri răzleţe / s-au aciuat / transformate în nelinişti / temătoare, tremurătoare / ca frunza în toamnă. // Spre necunoscut / mă vor cunoaşte unii, / sau voi pluti uitat / prin galaxii ?” (Neliniști)
Autorul nu ascunde timpul, pe care în trăiește cu aceeași intensitate și detașare cu care s-a apropiat în cele din urmă de poezie. Forma fixă a sonetului îl provoacă la un exercițiu de respirație necesar marilor scufundări, astfel încât universul subacvatic al lacrimilor sale, cât mai atent disciplinate, să poată fi străbătut cu aceeași naturalețe cu care ”adormit pe un gând” fiind a reușit să descopere filonul de aur al poeziei autentice.
”Timpul rămas printre unghere vii, / Mă străduiesc să-l număr cât mai bine, / Să nu-i rămână resturi prin pustii, / Să-l am în buzunarul de la piept cu mine. // Adun firimiturile rămase-n taină, / Le strâng la piept, sunt flori de viaţă, / Simt trupul cum încet se caină / Că nu mai are timp destul în faţă. // În drumul meu prin ierburi şi câmpii / Timpul rămas e aşteptare, / Mă tot întreb: De ce nu vii / Să-mi dai, Tu Doamne, timp mai mare ? // Mă străduiesc s-adun timpul rămas / Şi să mă bucur până-n ultim ceas.” (Mă străduiesc…)
Resemnarea poetului nu este una pesimistă și nici implacabilă, ea se fundamentează pe o sonoră împrietenire nu doar cu timpul trecut, consumat, cât mai ales cu întregul bagaj de întâmplări ce nu pot fi trecute în uitare, mai ales că acestea reprezintă de fapt caldarâmul pe care Florentin Dumitrache nu ezită să-și construiască traseele marcate a unei existențe de linia întâi.
Sensibilitatea autorului este pusă la lucru, mai mult în slujba atmosferei necesare comunicării, indiferent dacă aceasta se face prin vorbire sau, mai ales, prin tăcere.
”Mă plimb acum printre spații de timp / Călător tăcut în aer de seară, / Sorb liniștea nopții și ceața din câmp, / Mă-nfășor în toamnă,dar și-n taina de vară. // Trec printre stații de ani fără oprire, / Iar gările din mine sunt trecătoare, / Departe, departe în lung de privire / Zăresc o lumină pe cer născătoare. // Pe mine curg râuri de azi și de ieri, / Tremurare de iarbă-n tăcere, / Unde sunteți voi dorite primăveri / Visate în gândul dulce de miere? // Mă plimb printre spații de timp fără gară / Călător tăcut în aer de seară”. (Călător tăcut)
Există și o altfel de provocare pe care Florentin Dumitrache o face ”prin ochiul lunii”, în momentul în care își propune să scrie despre același lucru în registre de sensibilitate diferite. Astfel, în poemul ”Ploaia”, din primul ciclu, autorul ne propune o incursiune acasă în înaltul ploii, acolo unde ”Pe câmpul vinețiu al cerului / se zvârcoleau balauri negri, / amenințători, tunători, / se luptau mușcând / scânteietor aerul, / se încolăceau, / își arătau limbile de foc, / se loveau unii pe alții, / până când îi podidiră plânsul, / șiroaie, șiroaie. // Pământul îi privea / și râdea, râdea de fericire” (Ploaia). Același subiect, ploaia, este tratat, în registrul sonetului, dintr-o altă perspectivă, în care ”punctul de stație” este pe pământ, astfel încât spectacolul înregistrat al căderii de ape din cer: ”Se scutur norii peste pământ, / Ochiuri de apă privesc înspre sus, / Să vadă prin zdrențe de nori dacă sunt / Fărâme de raze din soare ascuns. // Și curge și curge din cer infernal / Pe aripi de vânt, potop netăcut, / În albii de râuri înspre aval / Se-ndreaptă-n meandre un șarpe de lut. // În cântecul ploii stropii dansează / Pe scena de-un verde aprins / Și râd în hohote, știind că urmează / După ploaia nebună, lumină de vis. // Stropii de ploaie, roi de albine / Prevestesc în zare lumina ce vine”. (Ploaia)
Poezia lui Florentin Dumitrache se prezintă astăzi într-o stare cristalină, epurată de stingherele neîmpliniri ale unor experiențe poetice doar asumate, conferind lecturii acea fluiditate pe care firescul și normalitatea le imprimă curgerii Universului, prin sensibilitatea așezată în fața noastră asemenea unei urechi de ac. Astfel, suntem fericitele personaje cărora li se oferă șansa trecerii fiorului liric prin acest ac fermecător ce lasă în urma sa tapiseria veșnicei pomeniri, întru nașterea și moartea clipelor din care nu ezităm să ne împlinim viața cea de pe urmă.
Prin ochiul Lunii reușim să privim cât mai adânc în noi, deslușind clipele în spatele cărora fiecare reușește să-și așeze vârsta, ca într-un insectar, demn de a ține minte întreaga evoluție a gândului, de la articulata vocală și până la tăcerea în inima căreia încercăm să ne zidim trecerea. ”Luna-mi curge plâns în palmă / Peste chipul de-altă dat, / Când ieşeai în uşă, ramă / La sosirea-mi pe-nnoptat.// Stelele-mi curgeau pe faţă, / Erai coborâtă-n prag / Din înalturi înspre viaţă, / Erai chipul cel mai drag. // Astăzi eşti doar amintire / Și privesc spre aştri, sus, / Simt că vezi a mea privire / Plânsă-n palmă spre apus. // Luna-mi curge plâns în palmă, / Eu te-aştept în uşă, mamă !”(Eu te-aștept…)
Sensibil, cu o mare forță emoțională, din ce în ce mai atent la simplitatea și la firescul versului cedat consumului iminent, Florentin Dumitrache, cu fiecare volum de versuri, reușește să se ia în seamă, din ce în ce mai profund, din ce în ce mai serios, legitimându-se a fi un autentic poet al recompunerii vieții, după amintiri păstrate, multe dintre ele despachetate după jumătate de secol de constrângeri.
Adi Cristi
