PÂNĂ CÂND…

Adi Cristi

Asistăm în aceste zile la decompresia energiilor acumulate prin suferința pricinuită de dezastrul de la crematoriul ”Colectiv”. Nu atât furia, cât mai ales neputinţa în fața unei morți inventate, lipsită de cea mai mică reacție naturală, a fost vinovată de ieșirea în stradă a unei cifre record de oameni liberi,  pentru timpul pe care îl trăim în blazare, apatie, indiferență, aceste componente ale anesteziei naționale.

Chiar dacă mesajul nu putea fi decât unul politic, cerându-se demisii punctuale sau generale, de genul ”Piedone, Oprea, Ponta”, respectiv ”clasa politică, în ansamblul ei”, pe fond reacția de revoltă este semnificativă dacă vom încerca să descoperim această ”picătură care a umplut paharul”. În concret, toată vina se dezvoltă în zona responsabilității, mai precis a lipsei de responsabilitate, care pur și simplu modifică rezultatul așteptat. Astfel, constatăm că ”una vorbim și alta se întâmplă”, că una stipulează legea și altceva se petrece în viața de zi cu zi, fără ca cineva să sesizeze, fără ca cineva să fie pus la colț și prezentat societății ca un exemplu negativ, care este pedepsit, chiar și pentru a fi un exemplu viu, din categoria, ”nu faceți ca el”. Se spune că societatea, în ansamblul ei, are nevoie de astfel de exemple, de astfel de lecții deschise, pentru a avea în clar dimensiunea greșelii și, mai ales, consecințele pe care aceasta le are asupra celui care greșește. Moartea ne-a ridicat din apatie, fără ca să ne înspăimânte, fără ca să ne intimideze. Din contra, ne-a deschis ochii, ne-a scos în stradă, încercând să ne măsoare, în condiții reale de confruntare, capacitatea de a ne face auziți, de a fi vizibili în fața celor care au jurat pe Biblie și Constituție, că vor servi interesul național și nicidecum interesele individuale,  de grup sau de partid.

Ieșirea în stradă, spontană (cum ne este și respirația), a reușit să cutremure clasa politică, lăsându-i loc de vorbitor doar președintelui Klaus Iohannis, care, la rândul său, intimidat de amploarea fenomenului, a încercat cel mult să se delimiteze de clasa politică.

Imediat după aflarea întinderii dezastrului de la Colectiv am lansat o ipoteză de lucru, prin care credeam că opțiunea firească ar fi fost demisia generală a tuturor celor care au fost prinși în funcții de conducere, de la președinte, prim ministru, primar la toți cei carte se află în subordinea acestora, oferind societății șansa de a-și alege din nou aceeași conducători sau pe alții, mult mai meritoși, mult mai credibili, mult mai necesari interesului național. Societatea este singura în măsură să dea valoare timpului prezent, să repună în drepturile firești responsabilitatea asumată. Doar așa, fiecare gest va avea încărcătura necesară de a da seamă, de a oferi societăţii capacitatea reală de reconstrucție, de reformă, pe bazele firescului, ale normalului, reușind să se disocieze necondiționat de pseudovaloarea ce a permis inconștienta fugă de răspundere.

Strada a atins deja punctul fierbinte din care flăcările de la Colectiv au ucis pasărea cântătoare, producând una dintre cele mai mari tragedii postdecembriste.

Demisiile singulare nu vor rezolva nimic spectaculos, fie că și le anunță: Piedone, Oprea, Ponta, atâta timp cât ne vom rezuma doar la a stinge incendiul, fără a interveni dincolo de instinctor, dincolo de tulumbă, în zona în care vidul, produs de urmările dezastrului, nu a mai permis cercetarea neasumării răspunderilor celor vădit vinovați, chiar dacă, de fiecare dată, se încearcă construirea unei vinovății colective sau pusă pe seama destinului implacabil al morții, mioritizat de poporul român, cu blândețea sa dezarmantă.

O nouă ieșire în stradă, aceleași consecințe? Aceeași Mărie cu altă pălărie? Apa trece, pietrele rămân? Până când? Iată că Victor Ponta face el un pas înainte, depunându-și mandatul. Ce va urma?

ADI CRISTI