Adi Cristi
Adi Cristi

CULTURĂ ȘI SOCIETATE

Adi Cristi

Adi Cristi

Într-o lume dominată de suspiciune, nervozitate, eșecuri, crimă, gestul, de altfel firesc, de a vorbi despre cultură ar putea să fie interpretat ca fiind un produs al inconștienței, inadaptabilității la ceea ce viața impune prin faptul cotidian.

Dacă am fi atât de slabi sau de dezinteresați încât să lăsăm viața diurnă să ne domine, să ne scrie agenda de lucru, atunci nu am reuși să pătrundem și să depășim această pojghiță superficială a interesului acaparator, fiind pierduți definitiv sensurilor profunde ale activității noastre care de regulă nasc plus valoare.

Cultura este amprenta care transformă o populație într-un popor cu personalitate, cu coloană vertebrală, cu o voce distinctă, cu capacitatea de reprezentare și mai ales de asumare a responsabilităților ce decurg din gestionarea unui ansamblu complex de acțiuni, care dau consistență substanței din care fiecare își prezervă tradițiile specifice.

Paradoxal, cultura la noi rămâne Cenușăreasa plasată la finalul tuturor discursurilor despre starea națiunii. Nu ne-am obișnuit cu acel sistem axiologic care să ne învețe că plus valoarea nu se numără neapărat în bani, cât mai ales în neuroni în plus pe cap de locuitori. Vom fi mai buni, când vom fi mai deștepți, mai educați, mai conștienți de contribuția fiecăruia la creșterea speranței românilor că o vom duce mai bine și cu ajutorul lor. Vom fi mai credibili când faptele noastre vor produce, în numele interesului național, valoarea competitivă, rezultată din confruntările firești și necesare ale competiției tutelată de șansele egale, acordate tuturor competitorilor.

Cultura nu încape în nici un interes privat, chiar dacă ea are în centrul atenției individualități marcante, personalități distincte, producătorul de acte culturale, creatorul, care însă nu face nimic pentru sine, el fiind făuritorul produselor artistice pentru zestrea națiunii, zestre care se va suprapune peste capacitatea cetățeanului de a consuma acest produs (dacă nu azi, dacă nu mâine, într-un anumit orizont de timp, pe care forța creatoare a artistului o previzionează cu siguranță). Să ne amintim de ”timpul lui Vincent Van Gogh, ce a venit cu mult după moartea pictorului, plasându-l pe locul pe care el și-l imaginase, în galeria marilor maeștri ai penelului din toate timpurile.

La noi, în spațiul mioritic, chiar dacă există o zicere ce nu ar trebui prăsită în câmp, cu atâta ușurință și brutalitate, identificându-ne cu ”tot românul e poet”, nu trebuie înțeleasă în cheia pe care ți-o dictează înțelesul direct al expresiei. Mai curând, suntem astfel ”citiți” în sensibilitatea creatoare a poporului, care demonstrează că din folclor au apărut geniile care astăzi ne susțin personalitatea de popor european, important prin capacitatea de a contribui direct la sporirea zestrei culturii mondiale, prin cuceriri științifice, opere literare, contribuţii decisive ale artei interpretative, instrumentale, vocale sau prin mișcarea expresivă a dansului.

Chiar dacă, comparativ cu ”bătrânele” Europei (Franța, Anglia sau Germania, de exemplu) avem o cultură relativ tânără, sesizând cu ochiul liber că încă ne lipsește acea obrăznicie necesară ”atragerii atenției” că suntem și noi prezenți, în imediata lor apropiere. Poate acest minus, care generează nu numai insatisfacții personale creatorilor, cât și menținerea marginalizării în zona Diverselor, la toate lucrările de cuvânt, datorate analizelor programelor guvernamentale, să fie explicația menținerii culturii în postura lui ”dacă avem timp ne vom ocupa și de cultură”.

Este adevărat, timp pentru cultură încă nu s-a găsit la nivel național, greul rămânând pe  umerii comunităților mai mici, acolo unde viața este mult mai pregnantă, mult mai vizibilă,  mult mai aproape de rana deschisă a acestui non sens. Este ignorată inima unei națiuni, este batjocorită șansa noastră unică de a nu trece pe acest pământ cum mai trec furtunile, vijeliile, fără a lăsa ceva consistent în urma lor, în afara dezastrelor.

Înspre un astfel de tip de comunitate ar trebui să ne concentrăm atunci când susținem, de exemplu,  că Iașul este, cu sau fără voia cuiva, capitală europeană a culturii, orașul îndeplinind toate criteriile pe care europenii și le-au imaginat, atunci când au încercat să identifice astfel de oaze necesare supraviețuirii, nu numai cu oțel și grâu, cât mai ales cu spirit sublim, cu acea înălțare iluminatoare, pe care actul cultural îl oferă lumii.