DAR CU PLANETA CUM RĂMÂNE?

Adi Cristi

Dacă microbiologul Frank Fenner are dreptate? Dacă ne aflăm pe marginea prăpastiei existenței noastre, ca ultima populație ce a trăit pe Pământ, planeta secătuită și stoarsă de tot ceea ce am numit resurse vitale vieții? Am devenit mult mai mulți decât ne poate hrăni Planeta! Fenner ne avertizează constatativ: ”responsabili pentru acest lucru sunt suprapopularea planetei, împuţinarea resurselor naturale şi schimbările climatice”. Acest strigăt de alarmă, de ultimă alarmă, a fost dat încă din 2010. Au mai trecut cinci ani de atunci și chiar dacă putem spune că ”puternicii lumii” au început să ia în seamă ultimul strigăt de durere”, demonstrăm că suntem mult prea înceți, încă mai suntem stăpâniți de acele reflexe condiționate, care ne decontează mai mult ”binele personal”, în defavoarea ”binelui colectiv”. Orice bine, simțit pe propria noastră piele, este de fapt un rău imens făcut comunității, de la mărimea satului în care ”ne ducem zilele” și până la dimensiunea planetei Pământ în care trăim, ca într-o singură cameră. Peste șase miliarde de oameni care trăiesc într-o singură cameră, care beau apă din același pahar, care mănâncă din aceeași felie de pâine.

”Ţările G7 au lansat un apel în vară ca emisiile de carbon să fie reduse la zero în următorii 85 de ani, dar reacţia comunităţii ştiinţifice a fost unanimă: este mult prea târziu.

Pe lângă reducerea emisiilor, mai este o provocare, cel puţin la fel de mare: dezvoltarea unor tehnologii care să inverseze procesul de schimbare a climei, care a început deja. Ridicarea cu doar 2 grade a temperaturii mondiale până în 2100 ar avea efecte devastatoare, care ar presupune relocarea a sute de milioane de oameni care trăiesc pe ţărmul continentelor.

Temperatura planetei a crescut deja cu 0,8 Celsius şi chiar dacă am opri emisiile de gaze mâine, tot ar mai creşte cu încă atât, din cauza gazelor deja existente în atmosfera Terrei. Practic, avertizează materialul Reuters, un copil născut astăzi ar putea trăi să vadă sfârşitul lumii”. Totul nu poate decât să accentueze pericolul care ne paște, acela decisiv, în urma căruia vom dispărea ca specie. Astfel de dispariții sunt dominate de dezastre, de gesturi violente, de zbatere pentru a muri cei din urmă. Nu se va mai merge pe mâna supraviețuiri, ci luptele pe viață și pe moarte se vor da pentru cei care vor fi ultimii pământeni, după 40 de milenii de viață pe Pământ.  Acest viitor dramatic care ne face să fim printre ultimele generații de supraviețuitori pe Planeta Albastră, chiar dacă a ajuns să ne șocheze, să ne înspăimânte, să ne trezească în cele din urmă la realitatea care contează sau care ar fi trebuit să conteze. Savanții vremii spun că totul este mult prea târziu să mai îndreptăm ceva bun, ceva care să ne salveze. Am ajuns în mijlocul oceanului indiferenței, pe timp de furtună, astfel încât șansele noastre de a mai atinge țărmul sunt practic inexistente.

Există totuși printre noi o întrebare, din ce în ce mai agresivă, din ce în ce mai tulburătoare: Ce mai putem face pentru a ne salva, pentru a salva și planeta pe care trăim? Chiar dacă specialiștii sunt sceptici, chiar dacă ei nu au cum să creadă în minuni, doar o minune ne mai poate salva. O minune din categoria celor dumnezeiești. Înainte de toate ar trebui să fim mai mulți, chiar majoritari, cei are ne-am lăsat convinși că trebuie să ne trezim, să ne schimbăm atitudinea față de viață, semeni și planetă. Nu mai avem voie să greșim, nu mai avem voie să dăm înapoi, pe căile greșite care ne-au dus în această dramatică situație.

Dacă ar fi să ținem cont de deșteptarea invocată, printre ultimele țări din această lume care ar ajunge să conștientizeze această nevoie maximă ar fi, fără doar și poate, România.

La noi, în spațiul mioritic, se pare că realitatea a înghețat păstrând intactă o Europă a anilor 1934. Pentru noi aerul încă este curat, clima încă nu a luat-o razna, trăim o atmosferă aflată în dezgheț, chiar dacă încordările internaționale încearcă din nou să ne atragă atenția, să ne sune la ușă, să ne bată cu pumnii în poartă: ”Trezirea! Vine sfârșitul lumii și peste voi”! Marin Sorescu, într-un semnificativ poem, Švejk, definea cel mai bine atitudinea românului față de pericolul morții, care a ajuns între timp a fi acel aer rece ce-ți suflă în ceafă: ”…Numai bravul soldat Švejk / Stă deoparte, / Rezemat de puşca sa ruginită / încă din primul război mondial, / Şi la toate argumentele foarte solide / Ale morţii / Răspunde şi acum stereotip: / „Să mă pupi în fund”.

Dacă istoria consemnează strigătul de luptă al românilor: ”Dumnezeii mă-tii, înainte!”, tot ea poate preciza și această atitudine a românilor față de pericolul morții: „Să mă pupi în fund”. Bine, bine, dar cu planeta cum rămâne?

ADI CRISTI