ÎNCOTRO MERGEM?

Adi Cristi

De un sfert de veac am avut tot timpul ani pe care îi consideram, într-un firesc al lucrului, ca fiind ”anii cei mai grei”. Când credeam că am ajuns la liman, la mal, atunci ne dădeam seama că de fapt noi atingeam doar linia orizontului, în timp ce țărmul visat, cu tot cu luminița de la capătul tunelului, era în spatele nostru, demonstrându-ne singuri că direcția înspre care am mers până atunci a fost o direcție greșită.

Indiferent de cum ne situam cu spatele, în cele 360 de grade care definesc o rotire completă, noi tot timpul aveam în fața ochilor orizontul, iar malul pe care ne imaginam salvarea noastră era în spatele nostru. Ca o stâncă din muncile lui Sisif ne purtam în spate salvarea, fără a reuși să o așezăm undeva, pe un teren stabil, pe un pământ roditor. De fiecare dată eram lăsați pradă valurilor, furtunilor, uraganelor, rămânând practic în același loc al disperării, al confuziei că totul e bine (sau va fi bine) când se sfârșește cu bine.

Dar, de fiecare dată până acum am reușit să o sfârșim rău sau, pentru a fi mai exact, să încheiem încă un an ”mai rău decât ne-a fost”. O astfel de constatare ar putea fi îmbrățișată de partea pesimistă din noi, în timp ce optimismul ne-ar dicta o temă pentru acasă că, la sfârșitul acestui an, chiar dacă nu ne-a fost mai bine, am simțit o încercare de a ne fi mai bine decât răul cel mare pe care l-am fi putut simți din spaima noastră ancestrală cuibărită în oftatul eliberator ”Ferească Dumnezeu de mai rău”! Astfel, am învățat să fim pregătiți de dezastroasa situație în care tot timpul există un rău mai mare decât cel pe care noi îl simțim ca fiind ”sfârșitul lumii”. La acest capitol, al imprevizibilului, avem un serios antrenament, care ne-a creat o anume imunitate la durere, astfel încât să nu mai fim sensibili și vulnerabili la astfel de șocuri ale orizontului lipsit de speranță.

Suntem pe punctul de  a porni un război fratricid între stradă și electorat. Între 0,003% și 70%. Dinte un puric și un elefant. Dintre ferocitatea glasului străzii și pasivitatea uriașului. Dintre cei 70.000 de români, ”de tineri liberi și frumoși”, stăpânitori ai piețelor publice din orașele țării și masa masivă a celor 20.000.000 de români cu drept de vot, care și-au ales reprezentanții, în urma votului liber exprimat.

Acei 0,003%  sunt vocali, gălăgioși, furioși, comportându-se la limita anarhiei, prin intransigența cu care încearcă să-și impună punctele de vedere, prezentându-se pe micul ecran sub forma salvatorilor de neam, fiind preluați și multiplicați de mass media, pentru care astfel de spectacole sunt mai mult decât căutate și mediatizate, fără însă a exista un sistem axiologic care să definească rigoarea valorilor statului democratic.

Dacă ceea ce se întâmplă în Piața Universității ar fi un caz specific spațiului mioritic, ar putea să rămână un gest atipic, specific nouă, românilor, nonconformiști, rebeli, greu de intuit. Dar, iată că astfel de comportamente riscă să devină politici oficiale ale unor democrații care durează de peste 200 de ani, cum este cazul Franței, aflată pe punctul de a cădea pe mâinile extremei drepte.

Partidul de extremă dreapta Frontul Național (FN) a ieșit duminică mare învingător în primul tur al alegerilor regionale din Franța, cu un rezultat național record, între 27,2% și 30,3% din voturi, potrivit sondajelor realizate la ieșirea de la urne. El devansează opoziția de dreapta și PS în cel puțin șase regiuni din totalul de 13. Liderul FN, Marine Le Pen, în nord, și nepoata ei Marion Maréchal-Le Pen, în sud, sunt amândouă creditate cu peste 40% din voturi conform sondajelor, astfel încât ele pot câștiga în regiunile Nord-Pas-de-Calais-Picardia și Provence-Alpi-Coasta de Azur în turul al doilea.

Un astfel de semnal este o palmă trasă violent pe obrazul clasei politice, dovedită a fi inertă, iresponsabilă, greu de crezut, lipsită de reacție atunci când securitatea individului este compromisă. Astfel, ne întrebăm oarecum retoric: ”Încotro mergem?” fără ca cineva să ne răspundă la modul credibil: Mergem pe a treia cale, care nu poate fi decât drumul cel bun.

ADI CRISTI