O ALTĂ ÎNTREBARE AȘTEAPTĂ UN RĂSPUNS

Adi Cristi

Au trecut 26 de ani de când am crezut că am învins. Mi-l amintesc pe Mircea Dinescu, cu ochii îngroziți de incredibilul moment, acela de a-i lua locul lui Nicolae Ceaușescu pe micul ecran, rostind, mai mult strigând: ”Am învins!” Într-adevăr, nimeni nu ar trebui să mai aibă îngrijorări, dacă, într-adevăr, am învins! De fapt, de atunci, timp de 25 de ani, am tot fost învinși, astfel încât victoria din 22 decembrie 1989 a fost  una de album, de panoplie, de tezaur. O singură victorie și restul înfrângeri, acesta este bilanțul poporului român trecut printr-o revoluție sângeroasă, pentru a fi devorat de o democrație greșit tradusă, greșit înțeleasă, greșit aplicată sau, într-o formulă mult mai neaoșă, mai originală.  Nici astăzi, după scurgerea unui sfert de veac de la primul ”Am învins” postdecembrist, nu suntem siguri de ceea ce s-a întâmplat în acele zile sângeroase ale lui decembrie 1989. Nici măcar astăzi timișorenii, de exemplu, nu vor să recunoască adevărul istoric pe care specialiștii l-au afirmat – demonstrat, precum că Revoluția din decembrie 1989 a început la Iași, pe 14 decembrie 1989, Iașul fiind în fapt orașul inițiator al revoluției române. Mai mult, a trecut acest sfert de veac contorsionat fără ca să aflăm adevărurile Revoluției decembriste. Încă nu se afirmă plenar că a fost revoluție sau lovitură de stat. Se încearcă a se acredita o nouă struţo cămilă, de genul: ”la început a fost o răscoală populară, apoi o revoluție, ce a degenerat într-o lovitură de stat”. Democrația originală din spațiul mioritic, care ne ține prizonieri de 25 de ani, nu poate fi asimilată democrației occidentale, cu atât mai mult cu cât ea nu este stabilă, chiar și numai pentru că valorile ei tradiționale nu reușesc să fie împărtășite de alternanțele la guvernare. De fiecare dată când se schimbă guvernul și majoritatea politică guvernamentală se schimb totul, de la femeia de serviciu (de la sediile puterii conductoare) și până la prioritățile pe care țara le reclamă, prin glasul intereselor imediate ale guvernanților. De 25 de ani România nu a afișat un proiect de țară, credibil, coerent și performant, proiect care să fie asumat de cei ajunși la putere.

Ne plângem morții revoluției, fără a-i cinsti pe urmașii acestora, cu aceeași decență și respect cu care, de regulă, națiunile își comemorează eroii. Răniții revoluției, dar și revoluționarii care au adus victoria celei mai sângeroase confruntări între popor și puterea comunistă,  de 25 de ani sunt ridiculizați, batjocoriți, minimalizați, tratați așa cum mai sunt tratați golanii, derbedeii, bandiții sau chiar infractorii.

Revoluționarii au fost puși la zid imediat, după ianuarie 1990, moment în care spaima luptei pentru ciolan a transformat scena publică într-o arenă de lupte, în care toate loviturile erau permise, câștigătorul fiind desemnat din rândul celor care rămâneau în picioare, din rândul celor care strigau cel mai tare. Doar cei care reușeau să-și pună călcâiul pe aorta adversarului erau recunoscuți a fi câștigătorii de facto ai timpului. Din acel moment și până astăzi, în România, pe scena politică, adversarul era de fapt dușmanul de moarte ce trebuia anihilat, distrus, băgat la pușcărie, eliminat din arena politică prin orice mijloace permise sau nepermise. De fapt, încă mai suntem consumatorii de drept ai acestui paradox, prin care legea, valabilă pentru toți, devine facultativă pentru cei care gestionează puterea. Chiar dacă acest cadru s-a restrâns din ce în ce mai mult, de la cele trei puteri confirmate ale democrației (legislativ, executiv, puterea judecătorească) la una singură (puterea judecătorească) se încearcă astăzi reechilibrare nu prin aducerea la același numitor comun a celorlalte două puteri eliminate din ecuația beneficiilor în ultimii zece ani, cât mai ales la pierderea puterilor discreționare și din partea puterii judecătorești, astfel încât legea, într-adevăr, să fie egală pentru fiecare, fărădelegea să fi pedepsită, indiferent de cine sunt autorii ei, ministru magistrat, lider politic, șef de servicii speciale, primar, bancher, doctor, inginer, profesor, buticar, lucrător în salubritatea orașului, țăran. Nimeni nu este ai presus de lege, toți suntem egali în fața legii.

La fel de adevărat este faptul că fără revoluționari România nu ar fi existat în actuala formulă. De fapt, România, dacă nu ar fi fost 14 decembrie 1989 de la Iași și mai apoi 16-20 decembrie 1989 de la Timișoara și 21-22 decembrie 1989 de la București, și-ar fi ales alte date ale revoluției sau ale desprinderii pașnice de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu. Nu știm dacă s-ar fi întâmplat altfel ar fi murit mai mulți români sau dacă am fi avut și noi parte de o trecere civilizată de la comunism la capitalism, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Bulgaria sau chiar în Rusia dacă, într-adevăr, în Rusia de azi nu mai sunt valabile acele reflexele conducătoare ale Uniunii Sovietice.

Dar, nu putem reacționa la ”dacă ar fi fost altceva”, ci doar la ”s-a întâmplat să avem o revoluție cu victime nevinovate”. Cu morți, răniți, supraviețuitori. Nu morții au câștigat revoluția, ci acei luptători care au rezistat, care au supraviețuit, care au reușit să impună voința celor în numele cărora au riscat să moară și ei. Revoluția s-a construit cu eroi martir, eroi răniți, revoluționari, care au asigurat victoria confruntării dintre un regim anti-popor și forțele revoluționare, cele care au rezistat pe baricade, care n-au fugit la primul asalt al armatei pe vremea când aceasta nu era cu noi, ci împotriva noastră! Este rușinos ceea ce s-a întâmplat ca armata poporului să tragă în popor! Când vom avea disponibilitatea să recunoaștem și oficial ceea ce se cunoaște în privat? Este și aceasta o întrebare, care de 25 de ani așteaptă un răspuns.

ADI CRISTI